Arhitectura educației: între revoluția digitală și nevoia de umanitate

Educația se transformă constant, iar odată cu ea se schimbă și felul în care ar trebui gândite spațiile dedicate învățării. Într-o lume în care tehnologia, ritmul social și nevoile copiilor se redefinesc de la o generație la alta, arhitectura nu mai este doar cadrul fizic al procesului educațional, ci un partener activ în formarea viitorilor oameni mari.

Pentru echipa Project A Architects, arhitectura educației este o căutare a echilibrului între tehnologie și umanitate, între structură și libertate. În viziunea lor, o școală bine proiectată nu înseamnă doar pereți, norme și funcționalitate, ci armonia dintre confortul fizic și bunăstarea emoțională, dintre lumină naturală, aer curat și proporții echilibrate, dar și sentimentul de siguranță, libertate și apartenență.

Această perspectivă ne reamintește că arhitectura nu doar găzduiește educația, ci o modelează, transformând școala într-un spațiu care susține deopotrivă mintea și dezvoltarea fiecărui copil.

• Cine este Robert atunci când lasă deoparte titulatura de CEO al Project A Architects? Ce-l definește ca om și ca arhitect?

Este probabil puștiul din banca a treia, care vrea să-și rezolve problema la mate, să-și scrie eseul la istorie, să-și termine de scris codul pentru aplicația la care lucrează, fără să trebuiască să iasă în fața clasei și fără să vrea să-și pună coronița pe cap la serbare. Cineva care probabil în mod atipic nu dorește să-și manifeste eu-ul în arhitectură, ci să creeze conduite pentru utilizatorii spațiilor generate de el.

• Hai să ne cunoaștem puțin și să vorbim prima dată despre cine sunteți voi, echipa din spatele numelui Project A Architects?

Project A nu este altceva decât un melanj de oameni cu interese, hobbyuri și moduri de viață diferite, dar cărora le place să meșterească la proiecte comune. Arhitecți cu cele mai pestrițe background-uri, ca Daiana, întoarsă în țară după ce a explorat lumea star-hitecturii lucrând la un birou mare în Olanda; Ențiu, pasionatul nostru de motociclete din birou; Ruxi, care îi organizează pe toți, care trage de mine să „facem ședință” și fără care nu am avea nici creioanele în birou; Răzvan, structuristul nostru la care nimic „nu se poate” și care până la urmă se dă peste cap și ne găsește soluția; Paul, specialistul nostru în instalații, la care „nu vreau să văd acel tub de ventilare acolo” a devenit coșmarul zilnic. Peste toate astea mai vin și eu cu pasiunea mea pentru restaurare (căci, deh, poți să scoți omul din Sighișoara, dar nu poți să scoți Sighișoara din om).

• Ce provocări principale întâmpinați atunci când proiectați o școală și cum le depășiți?

Probabil cea mai mare provocare este inerția. Prin asta mă refer la întreaga gamă de preconcepții, dogme, așteptări și, câteodată, norme tehnice care vin la pachet cu toți actorii implicați în dezvoltarea unei școli.

Avem inspectoratele școlare, care sunt blocate de multe ori în proceduri birocratice și chiar normative naționale învechite și lipsite de dinamism. Profesori care, în unele situații, rămân ancorați într-o realitate depășită și într-o dualitate elev–profesor ce nu este funcțională. Părinți cu atitudini și metode de interacțiune toxice. Nu în ultimul rând, noi, arhitecții, care suntem de asemenea tributari unor metehne învățate și unor concepte funcțional-spațiale desprinse dintr-o practică a arhitecturii educaționale de acum câteva sute de ani.

Dacă mai adăugăm la acestea și modelele mentale, precum și modul de interacțiune radical diferit cu însăși educația al copiilor din generația curentă, putem probabil să avem o imagine aproximativă a provocării atunci când ești în postura de a crea o școală.

• Cum influențează arhitectura performanța academică, bunăstarea emoțională și socializarea elevilor?

Siguranța în spațiu influențează performanța. Sunt foarte puține cazuri în care se poate disocia între spațiu și activitate. Școlile actuale, din nefericire, nu corespund nici măcar cerințelor elementare de bunăstare fizică (lumină naturală, ventilare, volumul încăperii raportat la numărul de elevi, spații pentru petrecerea timpului liber și al pauzelor și multe altele). Este o provocare să asiguri și doar atât.

Pe de altă parte, bunăstarea emoțională este un concept mai complex, în care consider că arhitectul, dacă reușește să treacă peste „God complexul” lui, ar trebui să asigure doar „pânza” necesară care să transmită că acesta este un mediu sigur, care să permită interacțiunea și conexiunile necesare.

• În ce măsură arhitectura școlară din România este adaptată la nevoile actuale ale elevilor și profesorilor? Ce lipsește?

Având în vedere că infrastructura școlară din România este în foarte mare măsură învechită și construită în deceniile trecute, la care se adaugă faptul că mare parte din ceea ce a apărut ca și intervenție în spațiul educațional este din nefericire tributar unor modele învechite nu cred că s-ar putea spune că arhitectura școlară este adaptată nevoilor actuale.

Intervențiile din mediul școlilor publice s-a restrâns în mare măsură la modernizări, necesare și ele de altfel, cum ar fi eficientizării energetice (termo-sisteme și înlocuire de tâmplărie) introducerea grupurilor sanitare împreună cu apa curentă și canalizarea în interiorul  construcțiilor. modernizarea sistemelor de încălzire, etc. Acestea, în viziunea mea, sunt mai degrabă o formă de lucrări de întreținere și de moderniza are tehnică decât o adaptare la nevoile contemporane în ceea ce privește educația.

În unele cazuri mai fericite mai putem vorbi și despre extinderi cu corpuri noi ale unor școli sau construirea unor școli private

Oricum este destul de evident că la nivel global există o căutare în ceea ce privește adaptarea spațiilor educaționale la noile cerințe generate de tehnologie și de integrarea ei în proces. Modelele tradiționale au încetat să mai funcționeze sau funcționează prost peste tot în lume și arhitecții și educatorii de pretutindeni încearcă să găsească soluții adaptate noilor realități. Este nevoie de o schimbare de paradigmă iar faptul că sistemul educațional este în cea mai mare măsură sub controlul și finanțarea statului este un  impediment și din nefericire nu este deloc specific țării noastre ci mai degrabă este un fenomen global.

• Ce elemente arhitecturale considerați esențiale pentru a face o școală un loc primitor, stimulant și sigur?

Nu cred că aș putea vorbi despre elemente arhitecturale când povestim despre arhitectura spațiilor educaționale ci mai degrabă consider relevantă adaptarea ”locului” la nevoile educaționale.

În arhitectura educațională consider crucială înțelegerea modificării modului în care elevii interacționează și felul în care ei aleg să învețe. Arhitectul nu poate decât să caute să genereze „locurile” necesare pentru acest nou tip de învățare.

Școlile noastre va fi necesar să se adapteze unor noi moduri de a învăța precum: Flipped Classroom  - Clasa inversată (elevii învață materialul nou acasă adesea prin videoclipuri sau lecturi, iar timpul de la clasă este folosit pentru discuții, rezolvare de probleme și activități practice),  Spaced Learning (informația este livrată în sesiuni scurte și concentrate, separate de pauze sau activități diferite), Project-Based Learning - Învățare bazată pe proiecte (elevii lucrează la proiecte practice sau teoretice, adesea în echipă, pentru a rezolva probleme reale.), Învățare VAK - Vizuală, Auditivă, Kinestezică (instruirea este adaptată diferitelor modalități senzoriale: vizual (prin vedere), auditiv (prin auz) și kinestezic (prin acțiune), răspunzând diverselor preferințe de învățare) sau Învățare colaborativă (pune accent pe munca în echipă și interacțiunea între colegi pentru a rezolva probleme, a împărtăși perspective și a aprofunda înțelegerea prin activități și discuții de grup).

• Dacă copilul Robert ar fi putut să își deseneze școala ideală, cum ar arăta ea? Comparând viziunea copilului Robert cu cea a arhitectului, ar mai fi ceva de adăugat? Dacă da, ce?

Aici e ușor de răspuns: ar arăta exact la fel, pentru că toți cei care mă cunosc îmi spun că n-am reușit să mă maturizez deloc de când mă știu ei!

Experiența noastră spune că, de fapt, cel mai important, ca arhitect, este să cauți să aplici un filtru peste ceea ce își doresc copiii și profesorii, cei care sunt utilizatorii reali ai acestor spații, versus ceea ce îți spun că își doresc. În experiența noastră, nicăieri nu este mai prezentă decât aici inerția despre care povesteam la început și inabilitatea de a ieși din modelele pe care le cunoști.

Am făcut câteva interviuri și experimente interesante cu copii din diverse școli din mai multe zone ale țării, în care i-am încurajat să ne deseneze, să scrie sau să povestească care sunt lucrurile pe care și le-ar dori de la școală. Probabil că veți fi extrem de surprinși să aflați că în top 3 se află un anumit stand al unui brand care vinde mâncare de tip fast-food, preparată din carne de pui.

Spun asta doar ca să exemplific că există o diferență între dorință și nevoie, respectiv că noi funcționăm ca un filtru, un soi de decodificator al mesajelor, pe care apoi trebuie să le transpunem într-o realitate palpabilă.

• Dacă ați putea schimba un aspect major al sistemului actual de proiectare și construcție a școlilor din România, ce ați schimba și de ce?

Consider că ar fi arogant din partea mea să prezint rețete sau soluții pentru schimbarea sistemului actual, cu atât mai mult cu cât dinamica socială, educațională și tehnologică este momentan la cote nemaiîntâlnite până acum.
Toate aceste modificări și felul în care ele impactează formele învățării au venit ca un tăvălug, iar majoritatea specialiștilor sunt încă în căutare de soluții.

Ce cred eu însă că ar putea fi util pentru toți cei care își doresc să activeze în zona arhitecturii educaționale este să înțeleagă că rolul lor este de facilitatori, că arhitectul trebuie să fie o rotiță într-un întreg ansamblu de specialiști și că rolul său este să creeze mediul necesar pentru schimbarea modului de educare.

• Cum vedeți viitorul școlilor? Ce tendințe arhitecturale credeți sau sperați că vor domina următoarele decenii în proiectarea spațiilor educaționale?

În opinia mea, este o mare întrebare dacă școala, în accepțiunea ei clasică, mai are un viitor. Tehnologiile contemporane, inteligența artificială, noile metode de explorare a realității au un efect profund disruptiv și se manifestă cu o viteză uluitoare, generând o dinamică socială la care încă încercăm să ne adaptăm. Toate acestea influențează modul în care umanitatea alege sau își dorește să mai învețe, dincolo de nevoia efectivă de a poseda informația sau abilitatea. Dimensiunea cognitivă capătă cu totul alte valențe într-o lume în care informația este la doar o comandă vocală distanță.

Schimbările fundamentale de perspectivă privind interacțiunea dintre adulți și copii, precum și dintre adult și profesie sau carieră, aduc cu ele o serie întreagă de provocări.

Săptămâna cu patru zile lucrătoare? Ce înseamnă asta pentru timpul liber petrecut împreună cu familia? Înseamnă oare și o școală care va funcționa doar patru zile pe săptămână? Va duce asta la o reducere semnificativă a rolului instituțiilor clasice de învățământ, care au servit până acum ca spații de „stocare și ocrotire” a copilului în timp ce părintele lucrează?

Într-o lume în care tot mai multe cupluri adulte aleg să nu mai aibă copii, devine discutabilă însăși nevoia de educație formală în sensul clasic. În același timp, dinamica enormă a societății și avansul tehnologic fac ca zilnic să dispară nevoia pentru anumite competențe și să apară altele, pentru profesii care până de curând nici nu existau. În acest context, cine este populația-țintă pentru învățare? Care sunt viitorii utilizatori ai unei școli? Este sau nu spațiul educațional, generic numit „școală”, un loc care ar trebui să se transforme într-un hub de educare continuă?

Cum ar trebui să arate sau să funcționeze niște spații capabile să susțină o astfel de dinamică a procesului de învățare?

Probabil că abilitatea de a răspunde cât mai bine la cât mai multe dintre aceste întrebări reprezintă cheia pentru a crea „școlile” viitorului.