Cum începe schimbarea în educație și unde cresc oamenii mici?

Există momente în care un subiect nu este ales, ci se impune cu o forță care nu poate fi ignorată. Pentru Ioana, redactor-șef al Revistei Arhitectura și unul dintre cei trei inițiatori ai programului RE:EDU, alături de Uniunea Arhitecților din România și Tarkett România, educația este exact un astfel de subiect. Nu doar o temă editorială, ci un teritoriu viu, tensionat, esențial — în care arhitectura nu mai este doar formă sau funcțiune, ci devine parte activă din felul în care creștem, învățăm și ne construim ca oameni.

De la un număr de revistă dedicat integral spațiilor educaționale, până la un program care aduce la aceeași masă arhitecți, profesori, părinți și decidenți, parcursul Ioanei vorbește despre o convingere fermă: școala nu este un decor neutru, ci un mediu care modelează profund copilul. În acest interviu, ea propune o schimbare de perspectivă — de la „cum arată o școală” la „ce fel de oameni face posibilă o școală” — și deschide o conversație necesară despre responsabilitate, colaborare și rolul esențial al spațiului în educație.

Este, în același timp, o poziție clară și asumată: fără arhitectură de calitate, fără dialog real între profesii și fără o grijă autentică pentru copil, nu putem vorbi despre o reformă reală a educației. Iar RE:EDU devine tocmai acest loc în care reflecția se transformă în acțiune.

Ioana, primul număr al Revistei Arhitectura din 2025 a fost dedicat integral educației. Cum a apărut ideea de a pune acest subiect în centrul atenției revistei și ce v-a inspirat să începeți cu acest demers editorial?

A fost mai degrabă un subiect care s-a impus de la sine și mai puțin o temă aleasă în mod programatic. La ediția din 2023 a Bienalei Naționale de Arhitectură am observat numărul mare de grădinițe și școli, iar această prezență consistentă ne-a făcut să înțelegem că există acolo o direcție care merită explorată mai atent. Nu era doar o coincidență de moment, este semnul unei preocupări reale, care începea să capete consistență și multe exemple de abordări ale temei foarte bune.

În același timp, tema nu ne era deloc străină. Ea venea firesc și din preocupări anterioare ale revistei. După ediția din 2021, în care am explorat școlile de vară, era într-un fel natural să continuăm această conversație și să coborâm puțin vârsta. Interesul pentru educație a fost mereu o preocupare pentru noi. În ultimii 5 ani am avut mai multe numere dedicate integral UAUIM, Școlilor de arhitectură din țară, învățământului alternativ. Ceea ce s-a schimbat a fost poate intensitatea cu care am simțit că trebuie să privim spațiile în care începe formarea noastră ca oameni.

Mi s-a părut important ca revista să vorbească despre școală ca despre o clădire sau un program de arhitectură dar mai ales ca despre un cadru în care se formează sensibilități, relații, autonomie, memorie și apartenență. De aici a pornit, de fapt, totul: din convingerea că spațiul educațional nu este un decor neutru, corect funcțional, este un spațiu participant activ la devenirea copiilor.

Ce a însemnat pentru echipa redacțională să exploreze un subiect atât de amplu și complex, cum este educația, și ce riscuri sau provocări editoriale ați resimțit în proces?

Mă bucur că mă întrebi asta, pentru că este, sincer, una dintre părțile mele preferate din tot ceea ce presupune construirea conținutului unei reviste. Etapa aceasta de documentare și de căutare este una foarte vie și foarte intensă pentru noi. Ne place să lucrăm din surse multiple, să căutăm în arhive, în arhiva revistei, în cărți, în texte mai vechi, dar și în mediul online, unde apar adesea semnale importante despre proiecte recente, inițiative locale sau dezbateri mai puțin vizibile.
Pentru acest număr am făcut liste întregi de proiecte de școli și grădinițe, am petrecut multe ore în discuții și în selecții, încercând să înțelegem ce întrebări ridică aceste exemple. A urmat apoi partea de dialog cu potențialii autori și cu echipele proiectelor, iar aici s-a acumulat poate cea mai mare bogăție de sens. Am avut foarte multe ore de conversații, de explicații, de nuanțări, de povești despre cum au apărut aceste școli, ce dificultăți au întâmpinat, ce relație au construit cu comunitățile lor. Desigur, doar o mică parte din tot acest material ajunge, în cele din urmă, în paginile revistei, dar ceea ce rămâne în afara ei contează enorm pentru felul în care înțelegem subiectul. Am încercat mult să îi facem pe colegii noștri arhitecți să se descrie și pe sine, nu doar proiectul de arhitectură.

În același timp, nu am vrut să rămânem doar în interiorul profesiei. Am vorbit și cu adolescenți, cu părinți, cu profesori. Pentru mine, subiectul educației are și o dimensiune personală foarte puternică. Este un subiect care mă preocupă și mă revoltă încă din perioada în care am început eu însămi școala. Mă consider norocoasă pentru că anii cei mai frumoși din formarea mea i-am petrecut în Facultatea de Arhitectură, unde relația cu profesorii și atmosfera generală au avut un rol esențial în formarea mea ca om. Obișnuiesc uneori să spun, mai în glumă mai în serios, că doar la grădiniță și la UAUIM am avut dulăpiorul meu. Dar, dincolo de glumă, există aici ceva serios: ideea că ai nevoie de un loc care să îți aparțină, chiar și într-o formă mică, concretă, aproape banală. Mi se pare esențial ca un copil să simtă că școala îi aparține lui, în primul rând lui, că nu este doar într-un spațiu administrat pentru el, este un alt acasă.

Cât despre riscuri și provocări, ele au fost numeroase. Ne-am străduit să acoperim cât mai multe programe și cât mai multe tipologii: grădinițe, școli, extinderi, școli publice, școli private, școli vocaționale. A fost important pentru noi să evităm o imagine simplificată sau idealizată și să arătăm, pe cât posibil, diversitatea situațiilor și a răspunsurilor arhitecturale. Poate că una dintre nemulțumirile mele rămâne aceea că ilustrația revistei a rămas, inevitabil, dominată de fotografii în care se vede mai ales arhitectura, iar personajul principal, copilul, aproape lipsește. Avem o revistă cu imagini superbe de spații pentru copii, goale de copii. Or, tocmai această absență spune ceva important: despre dificultatea de a reprezenta cu adevărat relația vie dintre spațiu și copil, dintre arhitectură și experiența reală a învățării.

Privind înapoi, cum crezi că acest număr a reușit să pună în discuție nu doar spațiul fizic al școlii, ci și relația dintre arhitectură și pedagogie?

Pentru mine, aceasta a fost, de fapt, tema profundă a numărului și aș putea spune chiar o temă care m-a obsedat: cum vine arhitectura în întâmpinarea copiilor și cum influențează spațiul procesul educației. Nu m-a interesat niciodată doar imaginea unei școli bine desenate sau bine fotografiate, m-a interesat întrebarea mai dificilă: ce face acel spațiu cu adevărat pentru copilul care îl locuiește zi de zi?

Cred că numărul a reușit să deschidă această discuție tocmai pentru că nu a tratat școala ca pe un obiect izolat, am încercat să-l tratăm ca pe un mediu de formare. Arhitectura nu este un cadru neutru în care pedagogia se întâmplă independent. Ea participă activ la ceea ce un copil simte, învață, înțelege despre sine și despre ceilalți. Un spațiu poate să stimuleze curiozitatea sau să o inhibe. Poate să invite la autonomie sau să impună conformism. Poate să creeze siguranță, apartenență, bucurie sau, dimpotrivă, poate să producă distanță și alienare.

De aceea mi s-a părut important ca acest număr să vorbească despre școală nu doar în termenii funcțiunii, ai normativelor sau ai performanței tehnice, deși toate acestea sunt importante, ci și în termenii atmosferei, ai relației, ai ritmului zilnic, ai felului în care copilul este primit de spațiu. În fond, pedagogia nu se petrece doar prin manual și prin discursul profesorului, se petrece și prin lumină, scară, textură, trasee, locuri de retragere, locuri de întâlnire, locuri care oferă demnitate și încredere sau care stimulează joaca. Este teribil de constatat cât de neserioasă ni se pare ideea de joacă în școală când de fapt învățăm cel mai ușor prin joacă.

Privind înapoi, cred că meritul acestui număr este că a încercat să mute discuția de la „cum arată o școală” la „ce fel de experiență de creștere face posibilă o școală”. Iar pentru mine aceasta rămâne întrebarea esențială pentru al cărei răspuns simt că mai sunt necesare și alte numere.

Dacă este ceva ce simt că acest număr nu a reușit să atingă suficient, atunci tocmai aceasta este dimensiunea pedagogiei și relația ei profundă cu spațiul. Mi-aș fi dorit un material care să trateze direct și asumat această temă, însă, în procesul nostru de documentare și de construire a revistei, nu am găsit autorul care să o abordeze exclusiv și cu adevărat în această cheie. Nu spun prin asta că astfel de voci nu există, doar că eu nu am reușit să le găsesc atunci. În mod semnificativ, singurul text care vorbește mai limpede despre această pedagogie spațială aparține și singurului autor străin din revistă. Pentru mine, aceasta a rămas și ca o mică nemulțumire, și ca un semn că discuția despre felul în care spațiul educă, în sine, merită dusă mai departe, mai explicit și mai curajos.

Cum a evoluat firesc de la numărul revistei către programul RE:EDU? Care au fost pașii care au transformat reflecția editorială într-un demers practic, în teren?

Trecerea de la revistă la programul RE:EDU se datorează în întregime ideii și propunerii Adinei Nițu și echipei Tarkett România, care ne-au fost parteneri încă de la începutul acestui demers, de la construcția editorială a numărului până la organizarea evenimentelor. A existat, de la bun început, o înțelegere comună a faptului că o revistă, oricât de necesară ar fi ca spațiu de reflecție, nu poate schimba de una singură ceea ce se întâmplă concret într-o sală de clasă. De aceea ni s-a părut firesc și vital, tuturor celor implicați, să ducem conversația mai departe și să aducem împreună, în același loc, toate vocile care participă în mod real la procesul educațional. În acest sens, revista a fost poate pretextul, punctul de plecare, cadrul care a făcut vizibilă o temă și a formulat câteva întrebări importante. Dar îmi place să cred că întâlnirile reale dintre oameni, discuțiile purtate față în față, schimburile de idei și de experiențe au reușit să miște lucrurile, fie și numai cu un milimetru, în direcția bună pentru soarta învățământului românesc.

RE:EDU nu este doar o continuare, ci o invitație deschisă la dialog și acțiune. Cum descrii această tranziție între a publica și a crea un cadru activ de discuție și colaborare?

Pentru mine, această tranziție a însemnat momentul în care am simțit că revista nu mai este suficientă singură, oricât de importantă ar fi. Publicarea te ajută să clarifici o temă, să o aduci în atenție, să construiești un discurs în jurul ei. Dar, când vine vorba despre educație, simți foarte repede nevoia de a ieși din pagină și de a aduce oamenii față în față. Poate că ar fi trebuit să organizăm conferințele în curtea școlii. RE:EDU înseamnă tocmai această mutare: de la reflecție la conversație vie, de la conținut la întâlnire, de la analiză la posibilitatea unei colaborări reale. Mi se pare foarte important că aici nu mai vorbim doar despre arhitecți care discută între ei, avem deja un un spațiu în care pot să se întâlnească profesori, părinți, elevi, administrație, ONG-uri și toți cei care au, într-un fel sau altul, o responsabilitate față de școală. Cred că uneori schimbarea începe exact așa: poate nu cu un răspuns spectaculos, începe cu faptul că reușești să creezi cadrul în care întrebările corecte sunt puse împreună.

Parteneriatul dintre UAR, Revista Arhitectura și Tarkett România este unul esențial. Ce valoare aduce fiecare parte și cum ați reușit să construiți un proiect cu atât de multe voci și interese diferite?

Cred că fiecare dintre parteneri a adus în acest proiect un tip diferit, dar complementar, de legitimitate și de implicare. Pe de o parte, Uniunea Arhitecților din România și Revista Arhitectura vin cu autoritatea unui cadru profesional deja consolidat, construit în timp, prin expertiză, consecvență și dialog real cu profesia. În acest proiect, ne-am asumat rolul unei voci care susține, inclusiv în fața decidenților, ideea că felul în care se face educație în România nu poate fi schimbat în mod real fără arhitecți și fără o înțelegere mai profundă a mediului construit al învățării. Autorii din revistă și invitații la conferințe au insistat tocmai asupra acestor teme esențiale pentru profesia noastră: efectele nocive ale achiziției făcute exclusiv după criteriul prețului cel mai mic, problemele care apar atunci când tema de proiectare este insuficient gândită, importanța materialelor și a finisajelor de calitate, precum și necesitatea ca arhitectul să fie implicat în toate etapele proiectului, nu doar într-o secvență birocratică a lui.

Tarkett România a adus susținerea concretă a proiectului, o perspectivă foarte aplicată, venită din experiența unor proiecte în care calitatea spațiului interior, atenția pentru materiale și responsabilitatea față de utilizator sunt esențiale. Mi s-a părut important că valorile susținute de voi au fost convergente cu ale noastre: grija pentru designul de calitate, pentru durabilitate, pentru materialele potrivite și pentru felul în care aceste alegeri influențează experiența de zi cu zi a copiilor și a profesorilor. Faptul că am reușit să construim un proiect cu multe voci și interese diferite cred că ține tocmai de această zonă comună de sens. 

Ce rol joacă spațiul, arhitectura și mediul construit în formarea copiilor și cum poate acesta să stimuleze curiozitatea, creativitatea și empatia?

Noi, arhitecții, credem că spațiul joacă un rol structural în formarea individului. El nu acționează doar asupra stării de moment, asupra confortului sau disconfortului imediat, spațiul dă formă unor percepții care rămân cu noi mult timp, uneori pentru toată viața. Felul în care un copil intră într-o clasă, cum se raportează la lumină, la scară, la materialitate, la libertatea de mișcare sau la posibilitatea de descoperire nu este deloc secundar. Toate aceste lucruri participă, discret dar profund, la felul în care acel copil învață să se raporteze la lume, la ceilalți și la sine. Mi-am amintit de Ulița copilăriei lui Ionel Teodoreanu, știi ulița care l-a văzut pe copil crescând, căzând în praf, sărind în bălți, venind de la școală, plecând prima dată la o întâlnire sau în armată. Spațiul sau curtea grădiniței, al școlii sunt acolo de la început în cele mai importante momente, în cei mai frumoși ani.

Mi se pare surprinzător că vorbim atât de puțin despre aceste lucruri. Standardizarea locuinței, a mobilierului și, în general, a mediului construit ne-a făcut foarte conformiști în felul în care alegem, acceptăm și modelăm spațiile în care trăim sau învățăm. Ne-am obișnuit prea ușor cu ideea că un spațiu este doar corect sau incorect funcțional, când el este, de fapt, mult mai mult decât atât: este un factor activ în formarea sensibilității, a curiozității, a autonomiei și chiar a empatiei. În funcție de felul în care este gândit, un spațiu poate încuraja explorarea, dialogul, atenția față de celălalt, creativitatea și bucuria de a descoperi. Sau, dimpotrivă, poate produce rigiditate, pasivitate și uniformizare.

Cred că, prin designul spațiului, putem contribui la formarea unor copii mai curioși, mai activi și mai bine adaptați unei societăți care se schimbă cu o rapiditate uluitoare. În acest sens, arhitectura și designul nu pot ține întotdeauna pasul cu viteza transformărilor sociale și culturale, dar au datoria de a încerca să se adapteze și, mai mult decât atât, de a anticipa nevoi, de a deschide posibilități și de a crea cadre mai generoase pentru creștere.

Ce responsabilitate consideri că au arhitecții în raport cu educația, dincolo de estetica și funcționalitatea clădirilor?

Cred că arhitecții au, în raport cu educația, extrem de multe responsabilități, iar acestea depășesc cu mult zona esteticii și chiar pe cea a funcționalității imediate. Complexitatea unor astfel de proiecte presupune, desigur, o mare responsabilitate profesională: coordonarea atentă a tuturor specialităților, înțelegerea nevoilor diverse ale utilizatorilor, capacitatea de a transforma o temă tehnică într-un mediu viu și coerent. Dar, dincolo de toate acestea, cred că există o responsabilitate și mai mare, aceea de a reuși să se impună în societate ca voce necesară și legitimă.

Cred cu tărie că arhitectura de calitate ar trebui să fie un drept al tuturor, nu un privilegiu și nu o excepție fericită. Iar pentru ca acest lucru să devină posibil, arhitecții trebuie să fie cât mai prezenți în spațiul public, în conversația socială, în dialogul cu administrația, cu educatorii, cu părinții, cu comunitățile. Au datoria să explice neobosit ce înseamnă arhitectura, care sunt calitățile unui spațiu bine gândit și de ce mediul construit influențează profund viața de zi cu zi. Trebuie spus iar și iar că arhitectura, spațiile publice și orașul bine gândit nu reprezintă un lux, nicio opțiune secundară, acestea sunt o condiție vitală pentru o societate sănătoasă, echilibrată și demnă. În raport cu educația, această responsabilitate devine cu atât mai mare, pentru că vorbim despre spațiile în care se formează generațiile viitoare.

Din perspectiva ta de arhitect, cum vezi direcția în care ar trebui să meargă educația în România și ce schimbări crezi că sunt prioritare în mediul construit al școlilor?

Din perspectiva mea, direcția în care ar trebui să meargă educația în România este una care pune cu adevărat copilul în centrul preocupărilor noastre, desigur împreună cu părinții și educatorii lui. Cred că miza reală este să reușim să îi oferim un cadru cât mai flexibil, capabil să susțină formarea unui individ inteligent, critic, adaptabil, empatic, liber să gândească și să se raporteze matur la lumea din jur. În acest proces, rolul arhitecturii mi se pare extrem de important, pentru că spațiul poate susține sau poate bloca tocmai aceste calități pe care spunem că vrem să le cultivăm.

Mi se pare că aici intervine foarte clar responsabilitatea statului și a proiectelor susținute public. Nu toți copiii se nasc cu șanse egale, iar această inegalitate nu poate fi anulată complet de școală. Dar cred că școala ar trebui să fie, măcar, locul în care aceste diferențe se estompează, locul în care fiecare copil primește cadrul necesar pentru a putea crește în condiții de demnitate, echilibru și încredere. Spațiul școlii trebuie să fie un exemplu de mediu sănătos pentru copil, pentru familie, un reper despre cum poate arăta o lume construită cu grijă, coerență și respect față de oameni.

În același timp, aceste spații trebuie să le permită și profesorilor să se implice, să și le apropie, să se simtă susținuți de ele, nu constrânși sau obosiți de ele. Doar într-un asemenea confort, psihic și fizic, pot apărea relații educaționale reale, fertile, capabile să formeze oameni mari. Și aici revin, inevitabil, la titlul acestui număr, „Unde cresc oamenii mici”. El nu vorbește doar despre copii și nici doar despre educație în sensul ei strict. Vorbește, de fapt, despre devenire. Iar devenirea are nevoie de multe feluri de cadre ca să poată fi armonioasă: afective, pedagogice, sociale, dar și spațiale.

Dacă te-ai întoarce în școala copilăriei tale, ce ți-ar plăcea să nu translateze timpul și spațiul către școlile de mâine?

Mă bucur că mă întrebi asta, pentru că răspunsul meu este și unul foarte personal. Am fost un copil aparent cuminte, dar profund revoltat în sine, iar această revoltă interioară nu a fost deloc pe placul educatorilor mei. Știam încă din clasa a doua sau a treia că vreau să devin arhitect, iar această certitudine m-a făcut, paradoxal, să simt până la intrarea la UAUIM că nu mă aflu în locul potrivit. Aptitudinile care mă defineau, talentul la desen, imaginația, personalitatea mea neinhibată, au devenit adesea tocmai lucrurile pe care școala încerca să le corecteze. Desenul era privit ca ceva secundar, lipsit de importanță, iar în aceste condiții școala a devenit pentru mine un loc greu de iubit, uneori chiar un spațiu pe care îl simțeam împotriva mea.

Evident, mi-aș dori ca nimeni să nu mai ducă mai departe în școlile de mâine această formă de inhibare a copilului, această tendință de a corecta ceea ce este viu, spontan, diferit sau intens. Și totuși, mă tem că realitatea de astăzi păstrează încă multe dintre aceste reflexe. Tocmai de aceea îmi amintesc cu atât mai multă recunoștință primii mei profesori de desen și de proiectare, pentru că lor nici nu le-a trecut prin minte să reprime ceva din ceea ce eram. Abia după vârsta de 18 ani am ajuns să iubesc cu adevărat școala.

Poate de aceea am visat mereu la alte feluri de școli: școli înconjurate de grădini și de mult spațiu verde, în care copilul să poată rămâne aproape de natură, atât de firească lui; școli cu profesori blânzi, răbdători, capabili să însoțească, școli cu spații modulabile, fără mobilier fix, care să permită libertate, mișcare și apropriere. Așa mi-ar plăcea să arate școlile noastre și nu mi se pare că cer prea mult.

Privind experiența educațională actuală, ce elemente crezi că lipsesc și care ar putea transforma școala într-un loc care „crește oameni”?

Cred că, dincolo de orice reformă, de orice investiție sau schimbare de programă, ceea ce lipsește cel mai mult astăzi este grija, adică tocmai miezul educației. Poate nu sună spectaculos, dar mie asta mi se pare esențial. Am senzația că foarte multe lucruri sunt făcute din afara copilului și pe dinafara nevoilor lui reale, fără o preocupare profundă pentru felul în care crește, simte, învață și se formează. În același timp, am ajuns adesea, noi, adulții, să dăm vina chiar pe copii. Ni se pare că nu sunt cum ar trebui să fie, că nu mai au răbdare, atenție, disciplină sau interes. Dar copiii sunt, în mare măsură, modelați de noi și de lumea pe care le-o oferim. Ei fac, văd și preiau ceea ce le arătăm noi că facem.

Mi se pare uimitor și trist cât de puțin am vorbit, în ultimii 35 de ani, despre școală și despre copil cu seriozitate și grijă, și cât de mult am vorbit despre „dascăli”, despre salarii, despre meditații, despre tot ceea ce înconjoară educația fără să atingă întotdeauna esența ei. Ca școala să devină cu adevărat un loc care crește oameni, cred că trebuie să readucem în centru copilul, relația lui cu profesorul, cu spațiul, cu colegii, cu propria devenire. Avem nevoie de mai multă atenție reală, de mai multă responsabilitate, de mai multă coerență între ceea ce spunem că vrem pentru copii și ceea ce construim efectiv în jurul lor. Acolo cred că începe, de fapt, orice transformare serioasă.