Interviu cu Mihai Racu: cum arată școala viitorului prin ochii unui arhitect care predă și trăiește educația din interior

Există oameni care nu privesc educația doar ca pe încă un domeniu de proiectare, ci ca pe un întreg ecosistem, iar arh. Mihai Racu este unul dintre ei. Arhitect și profesor, prodecan al Facultății de Arhitectură și Urbanism din Cluj-Napoca, dar și președinte al Filialei Cluj a Uniunii Arhitecților din România, el se mișcă cu naturalețe între teorie și practică, între viziune și implementare, între idee și realitate.
În cadrul conferinței RE:EDU Cluj, Mihai a adus o perspectivă lucidă, dar profund umană, asupra felului în care arhitectura poate susține educația atunci când reușește să rămână echilibrată între cerințele legale, constrângerile financiare și nevoile autentice ale utilizatorilor.
Pentru el, școala nu este doar o clădire, ci o experiență construită — un spațiu care influențează felul în care gândim, simțim și interacționăm, care influențează deopotrivă atât utilizatorul, cât și societatea.
L-am invitat pe Mihai Racu să reflecteze, după RE:EDU Cluj, asupra concluziilor sale despre arhitectura destinată educației, despre rolul pe care spațiul îl are în formarea noilor generații și despre cum putem găsi echilibrul dintre rigurozitate, inovație și umanitate.

Despre rolurile multiple și privirea complexă asupra educației

Mihai, ești arhitect, conferențiar universitar, dar și implicat în colaborări cu administrațiile locale. Cum se reflectă aceste perspective diferite în modul în care privești tema educației?

Pentru mine personal, pendularea între aceste roluri e o experiență care mă ajută. Duc la facultate ceea ce învăț din activitatea de proiectare sau din colaborările instituționale, aduc în birou exercițiul analizei și reflecției asupra proiectelor din școală. Da, învăț și eu la facultate permanent. În plus, sunt un utilizator al spațiilor pentru educație. Acest lucru mă ajută să înțeleg această temă mai bine decât din perspectiva arhitectului. De exemplu, simt pe pielea mea cât e de greu să țin un curs într-un spațiu cu acustică slabă sau cât de mare e nevoia de flexibilitate în spațiile dedicate educației.

Într-o lume în care fiecare actor are propriile priorități – arhitectul, profesorul, finanțatorul, autoritatea locală – cum putem construi un limbaj comun pentru educație?

Am să fac o paralelă: chiar și atunci când proiectăm o casă avem multe discuții cu beneficiarul. Încercăm să îi înțelegem obiceiurile, felul în care locuiește, și să concepem un spațiu care să se potrivească stilului de viață al familiei respective. Încercăm să îi înțelegem preferințele estetice, dar și contextul în care e amplasat proiectul și să găsim un răspuns cât mai potrivit din toate punctele de vedere. La fel e și la proiectele mai mari, doar că aici actorii implicați sunt mai mulți și vin din zone cu preocupări diferite. Din păcate, uneori e greu ca toți să se întâlnească, dar trebuie să facem un efort. Și față de cei enumerați în întrebare aș mai adăuga comunitatea părinților, elevii sau studenții și, foarte important, vecinii clădirilor destinate educației.

Limbajul comun îl construim prin exercițiu permanent. Aș adăuga și că pentru dialog trebuie alocate resurse (de timp, financiare, de implicare a actorilor interesați). Nu cred că, în acest moment, avem o cultură a dialogului și a dezbaterii suficient de dezvoltată. Aș putea spune că, de multe ori, vedem chiar o opoziție. Arhitecții evită dialogul pentru a nu fi nevoiți să adapteze proiectul, beneficiarul pentru a evita posibile întârzieri etc.

Ce te-a motivat să te implici în dialogul RE:EDU și care crezi că este cea mai importantă întrebare pe care acest proiect o adresează ?

RE:EDU a adus mai mulți actori la aceeași masă. M-am bucurat să văd profesori și studenți, dar și oameni din administrația publică, constructori și furnizori de materiale sau dotări. Am remarcat dialogul deschis și echilibrat, orientat pe identificarea de probleme și soluții, și am simțit că toți participanții doresc proiecte mai bune sau șantiere mai scurte și eficiente. A fost o discuție constructivă, fără tabere.

Despre echilibru: între norme, nevoi și inovație

Arhitectura educației este, inevitabil, un domeniu al constrângerilor: normative, bugete, reglementări, timp. Cum găsim echilibrul între aceste limite și dorința de a inova?

Fără a avea pretenția că lista e una exhaustivă, aș încerca o enumerare. În primul rând, e nevoie de proiecte bune, negrăbite, cu timp și buget suficient pentru documentare, dezbateri, proiectare. Este nevoie de bugete realiste de implementare, atât pentru construcție, cât și pentru dotări. Cred că mai e nevoie ca toți cei implicați să „uite” o parte din concepțiile legate de școlile pe care le știm. Poate asta e cel mai greu.

Cât de pregătit este sistemul actual să accepte soluții noi – fie că vorbim despre materiale, concepte spațiale sau abordări interdisciplinare?

Sunt actori care încurajează schimbarea, care provoacă schimbarea. Dar sunt și actori care se opun. Avem un proiect în care am propus o organizare care să permită folosirea unor spații din școală după încheierea orelor. Sala de mese, biblioteca sau sala de sport ar putea găzdui cluburi ale elevilor, activități ale acestora împreună cu părinții sau prieteni de la alte școli. Inițial, propunerea a fost întâmpinată cu rezistență, dar, prin dialog, ne-am convins că acest lucru e posibil.

Cum se poate traduce ideea de „spațiu empatic” într-un proiect public supus licitațiilor, standardelor și bugetelor fixe? Este posibilă inovația în contextul birocratic?

Inovația este posibilă dacă e dorită și acceptată. E important ca deciziile să fie comunicate și justificate. Cu un buget identic putem avea și un proiect neconvingător, dar la fel de bine, dacă proiectul e bun, putem vedea spații atrăgătoare și soluții inovatoare. O întrebare care a fost ridicată la Cluj a fost cum ne asigurăm că proiectul e bun? O soluție poate fi cea a concursului de proiecte. O altă soluție e de a elabora un ghid de cerințe minimale pentru întocmirea caietelor de sarcini. Astfel s-ar îmbunătăți șansele de a crește calitatea spațiilor de educație. Și cred că ar fi un demers de care s-ar bucura multe instituții publice care nu au expertiza de specialitate la dispoziție.

Despre arhitectura educațională ca proces de învățare

Dacă am privi școala ca „o lecție despre cum se construiește lumea”, ce înseamnă, în termeni arhitecturali, o școală care educă (atât elevul din ea, cât și comunitatea care o privește din exterior) prin propria formă și funcțiune?

Un coleg spunea că întâi noi construim casele, apoi că ele ne modelează pe noi. Spațiile în care trăim ne modelează și ne influențează gusturile, preferințele, psihicul sau confortul. Ne simțim bine în spații cu multă lumină naturală, aerisite, în timp ce spațiile aglomerate ne induc o stare de încărcare și oboseală. Vedem că acolo unde sunt bănci, oamenii opresc și interacționează.

O școală degradată, cu condiții proaste, îl poate face pe un elev să simtă că nu merită mai mult sau că școala nu e ceva care trebuie să conteze pentru el.

Ca arhitect, mai cred că oamenii care trăiesc în spații frumoase învață să aprecieze arhitectura de calitate. Învață să întrețină casele în care locuiesc și sigur nu vor decide să pună tablă albastră pe o clădire valoroasă.

Cred că putem vorbi despre educație prin puterea exemplului.
 

Dacă ar fi să identifici cinci principii fundamentale pe care arhitectura educației ar trebui să le respecte, care ar fi acestea?

Arhitectura pentru educație ar trebui să permită și să încurajeze interacțiunile. Coridoarele înguste pot primi locuri mai largi, în care elevii se pot întâlni. Mobilarea sălilor trebuie să permită și alte scenarii de amenajare, de exemplu în careu, astfel încât copiii să se poată privi. Zonele din fața școlilor pot fi amenajate astfel încât părinții să interacționeze și ei în timpul în care își așteaptă copiii.

Clădirile trebuie să fie „sănătoase”. Putem vorbi despre lumină naturală, materiale care nu produc emisii, spații corect ventilate, amenajări biofilice... Iar dacă educatorii explică aceste aspecte, elevii pot înțelege importanța lor. Eu am numit asta „clădirea – material didactic”.

Flexibilitatea, atât în scenarii scurte, dar și pe durata de viață a clădirii, ne permite să obținem mai mult cu aceleași resurse.

Poate că ține mai mult de modul de administrare decât strict de arhitectură, dar mi-aș dori să văd școli deschise către comunitate, care găzduiesc și alte activități după finalizarea cursurilor. Cred că un club de șah poate funcționa perfect după ore în biblioteca școlii, de exemplu. Astfel, resursele investite în arhitectură sunt folosite mai eficient, cu un impact mai mare asupra comunității.

Contrar unei idei destul de răspândite care sugerează folosirea de culori intense și variate, eu consider că supraîncărcarea nu face decât să producă un stres vizual celor care folosesc spațiile. Îmi plac clădirile care mizează pe imagini calme, cu tonuri pastelate. Utilizatorii sunt cei care colorează spațiile.

Din perspectiva profesorului, cum simți că spațiul influențează procesul de predare? Există un tip de arhitectură care poate încuraja mai mult dialogul, gândirea critică sau colaborarea între studenți?

Mi-aș dori mai multă flexibilitate, mobilier care poate fi reconfigurat, o tratare mai atentă a acusticii, iluminat artificial de bună calitate, sisteme de ventilare. În principiu, cred că trebuie să ne gândim că elevii petrec multe ore în acele spații și orice element care ajută la un mediu sănătos, mai puțin obositor, e binevenit.

Despre responsabilitate, colaborare și viitor

Dacă ar fi să formulezi o concluzie personală după RE:EDU Cluj – un mesaj care ar trebui să rămână după această ediție – care ar fi acela?

Mi-a plăcut în mod special deschiderea spre dialog a participanților și faptul că aceștia nu au reprezentat doar zona de proiectare, ci și instituțiile de învățământ, administrația publică sau constructorii. Cred că acest dialog trebuie continuat, poate periodic, și cred că reprezintă un bun prilej de a fundamenta o serie de materiale informative sau ghiduri.

Conversația cu Mihai Racu lasă în urmă o idee puternică: arhitectura educației nu este doar despre clădiri, ci despre valori. Despre modul în care construim relații, încredere și sens.
Într-o societate care caută repere, spațiile în care învață copiii pot deveni cele mai autentice lecții despre echilibru, responsabilitate și speranță.