Portrete RE:EDU - Chipurile de dincolo de cortină: Oana Albu

Atunci când vorbim despre educație, ne gândim instinctiv la profesori, programe, școli, tehnologii. Rareori ne oprim asupra spațiilor în care toate acestea se întâmplă și asupra felului în care acestea pot sprijini — sau bloca — învățarea. Realitatea este că mediul în care studiem poate să modeleze curiozitatea, să încurajeze colaborarea și să influențeze modul în care oamenii se simt, gândesc și se raportează unii la alții. RE:EDU s-a născut exact din această convingere: educația are nevoie de locuri care să îi fie aliat.

Prin întâlniri, dialog și proiecte dedicate, RE:EDU aduce împreună profesioniști din domenii diferite pentru a regândi modul în care construim infrastructura educațională — de la săli de curs și ateliere universitare la spații informale, campusuri și cămine. Miza este clară: să aducem în centrul atenției ideea că mediul construit nu doar găzduiește educația, ci o influențează. Dar, dincolo de vorbitori și evenimente, există un grup de oameni fără de care nicio ediție RE:EDU nu ar exista: echipa de implementare. Ei sunt cei care transformă intențiile în realitate,coordonează detalii, găsesc soluții și lucrează, de cele mai multe ori nevăzuți, pentru ca schimbarea să fie posibilă.

În această serie de interviuri ne îndreptăm atenția către ei — voluntarii care susțin RE:EDU din interior și care cred în rolul implicării. Astăzi stăm de vorbă cu Oana Albu, arhitect și fondator al Aether Design by Oana Albu, membru al echipei de implementare RE:EDU. Experiența ei profesională și parcursul ei studențesc se întâlnesc într-o perspectivă valoroasă asupra modului în care arhitectura influențează educația și invers. Descoperim cine este Oana, ce a atras-o către RE:EDU, cum vede infrastructura universitară de astăzi și ce a schimbat în ea acest proiect.

Cine este Oana Albu dincolo de titluri — omul, profesionistul, arhitectul și fostul student la arhitectură?

Sunt un om care a ales să își transforme una dintre pasiuni în profesie. Am ales, astfel, să dau formă viselor celor din jur și să îi ajut să își construiască acea „casă” a sufletului lor – iar prin „casă” mă refer, de fapt, la tot mediul nostru înconjurător construit, de la locuințe la spații de lucru și comunități. Aceeași căutare a armoniei mă însoțește și dincolo de orele de program, fie că explorez străduțe uitate din orașe vechi, cuceresc culmi montane sau descopăr profunzimile naturii umane prin psihologie și dans.

Sunt o ființă care prețuiește frumosul sub toate formele sale, căutând mereu un echilibru între structura mediului în care trăim și vibrația interioară a oamenilor.

Privind prin lentila dublă — cea a arhitectului și cea a studentului care ai fost — cum ai interpretat pentru prima dată miza proiectului RE:EDU? Ce ți s-a părut important în scopul și direcția lui?

Abordarea mea este una profund personală, deoarece consider că miza proiectului RE:EDU este imensă. Deși cu toții credem în puterea educației, adesea ne simțim dezorientați în privința direcției de urmat. Această inițiativă m-a determinat să reflectez la propriul meu parcurs: ce mi-a lipsit ca student, ce mi-ar fi plăcut să învăț și ce nevoi resimt astăzi, ca arhitect.

Cred cu tărie că rolul educației trebuie să se recalibreze. Dacă în trecut școala era poarta principală de acces la informație, astăzi, într-o lume saturată de date, miza s-a mutat pe capacitatea de a manevra această informație. Un curs modern nu ar trebui doar să transmită noțiuni, ci să ne învețe discernământul: cum să alegem ce este esențial, cum să distingem realul de fals și cum să transformăm informația în cunoaștere aplicată pentru viață.

Ce te-a atras personal către RE:EDU? Ce anume te-a convins să te implici într-o inițiativă atât de complexă precum arhitectura dedicată educației?

Cred cu tărie că cea mai eficientă formă de educație este cea realizată prin puterea exemplului.

Așa cum, pentru ca un copil să îndrăgească cititul, trebuie să citești alături de el, la fel se întâmplă și în arhitectură. Dacă ne dorim o societate cu o cultură vizuală solidă, în care viitorii clienți să poată discerne între un proiect de duzină și unul de calitate, trebuie să îi expunem încă de mici la excelența în spațiul construit. V-ați întrebat vreodată de ce italienii, de exemplu, sunt renumiți pentru bunul gust și simțul estetic deosebit? Opinia mea este că explicația rezidă, în mare parte, în mediul lor construit: sunt înconjurați de clădiri remarcabile care i-au învățat, intuitiv, ce înseamnă o compoziție echilibrată, un ritm corect, cum să combine cromatic diferite nuanțe, ce înseamnă proporția, importanța luminii naturale sau a unei ventilații eficiente. Mediul în care trăim ne educă mult mai profund decât realizăm.

Combinând aceste perspective, consider că miza proiectării unei clădiri educaționale este fundamentală. O clădire de calitate nu este doar un adăpost, ci un instrument pedagogic ce modelează spiritul, mintea și sufletul. Spațiile școlare sunt etaloanele dezvoltării noastre; ele reprezintă fundația pe care se clădește viitorul — o fundație solidă, capabilă să reziste oricărui „cutremur” social sau temporal.

Am ales să mă implic în acest proiect pentru că îmi doresc să navighez în spații echilibrate, care să inspire și să invite la dialog. Fiind o ființă care prețuiește frumosul sub toate formele sale, cred că, prin acest proiect, pot contribui la acel echilibru esențial între structura mediului construit și vibrația interioară a oamenilor. M-am implicat convinsă fiind că un spațiu educațional de calitate este, în esență, o „casă a sufletului” pentru generațiile care vin.

Ai deja o istorie a implicării în proiecte pentru studenți și activități de voluntariat. Ce ai regăsit familiar în RE:EDU și ce a fost complet nou pentru tine?

În cadrul proiectului RE:EDU, am regăsit cu drag elemente care mi-au definit parcursul de până acum: spiritul de echipă, dinamica de leadership și acea dorință neobosită de a construi un spațiu mai bun. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost modul responsabil în care fiecare membru al echipei a abordat sarcinile și, implicit, firescul cu care fiecare atu individual a fost valorificat în beneficiul proiectului. Totuși, ceea ce a fost complet nou a fost perspectiva din care am acționat de data aceasta. Dacă în proiectele trecute eram studenți cu mult timp la dispoziție și idei idealiste, acum facem acest lucru dintr-un rol de adulți responsabili. Ne implicăm într-o inițiativă atât de complexă jonglând cu job-uri, termene limită și responsabilități profesionale. Această maturizare a schimbat modul în care abordăm miza proiectului: viziunea noastră nu mai este doar un exercițiu de imaginație, ci un angajament asumat pentru viitor, gestionat cu rigoarea și pragmatismul pe care le-am dobândit în carieră.”

Din experiența ta și din contactul direct cu mediul universitar , cât și prin cea de fost reprezentant al studenților — implicată inclusiv în protestele din 2011 împotriva schimbărilor din legea educației — cât de bine răspunde infrastructura educațională actuală (facultăți, ateliere, cămine) nevoilor reale ale studenților și ale procesului educațional?

Din experiența mea infrastructura educațională a rămas captivă într-un model static, fiind asemenea unei mocănițe aflate în anul 2026. Deși are un farmec poetic și e plăcut să petreci câteva ore în ea într-un context de vacanță, realitatea este că, pentru a naviga eficient în secolul XXI, avem nevoie de viteza și tehnologia unui Maglev. Această tranziție presupune o resetare totală. Facultățile și atelierele noastre sunt încă proiectate pentru predarea rigidă, ignorând nevoia studenților de a avea hub-uri de creație flexibile și spații care să susțină sănătatea mentală. Sistemul actual este depășit, fapt dovedit de explozia cursurilor private care încearcă să acopere golurile lăsate de educația clasică. Studenții de astăzi au nevoie de un proces care să îi învețe să gândească critic și să discearnă informația într-o eră dominată de AI.

În acest nou peisaj, specialiștii se vor transforma în consultanți, ghidând utilizatorii prin variantele generate de tehnologie. De aceea, infrastructura nu mai poate fi un set de „cutii” rigide, ci trebuie să devină un organism viu, capabil să se reconfigureze rapid.

Dacă ar exista o singură schimbare urgentă pe care arhitectura educațională ar trebui să o facă, care ar fi în opinia ta și de ce?

Dacă ar fi să indic o singură schimbare urgentă, aceasta ar fi reconectarea fundamentală a arhitecturii cu nevoile actuale ale utilizatorului. Arhitectura educațională trebuie să înceteze să mai fie doar despre normative; ea are datoria de a inspira, de a inova și de a deveni o fundație solidă, capabilă să susțină dezvoltarea spiritului uman în fața oricărui „cutremur” tehnologic sau social.”

Care a fost cea mai mare provocare pentru tine în rolul de membru al echipei de implementare RE:EDU și ce ai învățat din ea?

Cea mai mare provocare a fost, fără îndoială, gestionarea echilibrului fin între responsabilitățile mele profesionale curente și dinamica imprevizibilă a proiectului. Într-o inițiativă de o asemenea anvergură precum RE:EDU, modificările organizatorice constante și constrângerile bugetare au reprezentat adevărate puncte de cotitură care ne-au testat limitele și creativitatea.

Însă, dincolo de aceste obstacole logistice, experiența mi-a oferit o lecție neprețuită: m-a făcut să visez din nou. Am învățat că, atunci când o mână de oameni cred cu tărie în același ideal, pot cu adevărat să „mute munții din loc”. Am văzut cum pasiunea comună reușește să eclipseze problemele personale, programele încărcate și orice alte provocări imprevizibile.

Am învățat că arhitectura educațională nu se construiește doar cu resurse financiare, ci mai ales cu determinare și un spirit de echipă capabil să transforme limitările în soluții inovatoare.

Cum simți că te-a schimbat această experiență? Ce este „nou” la Oana după RE:EDU — în felul în care vezi educația, oamenii sau profesia de arhitect?

Experiența RE:EDU m-a schimbat fundamental, făcându-mă să realizez nu doar cât de necesar este acest proiect, ci și cât de urgent este să deschidem o dezbatere reală pe tema infrastructurii educaționale din România.

Această experiență mi-a întărit convingerea că noi, ca profesioniști, avem datoria să mediatizăm proiectele care trec testul calității, nu doar pe cel al normativelor. Totodată, este momentul să ne deșteptăm și să realizăm că minimizarea profesiei de arhitect are repercusiuni grave și directe asupra societății: un popor educat arhitectural nu va mai tolera absența spațiilor verzi sau locuințele subdimensionate și nu va mai accepta ca normalitatea să fie rebranduită drept „lux”.

Deși am constatat cu tristețe cât de puține clădiri școlare din România se ridică la standardele actuale, m-a bucurat enorm să descopăr acele câteva exemple de excelență realizate cu susținerea mediului privat. Acest fapt mi-a oferit o undă de speranță; este dovada clară că, atunci când există viziune și implicare, putem genera o schimbare reală.

În plus, deschiderea acestei serii de conferințe mi-a demonstrat că nu suntem singuri în acest demers. Am primit feedback pozitiv din toate părțile, iar numeroși oameni și-au manifestat dorința de a ni se alătura și de a ne oferi sprijinul, confirmând astfel că societatea este pregătită pentru această evoluție.