Portrete RE:EDU - Chipurile de dincolo de cortină: Sandra Cormoș

Educația nu se transformă doar prin idei mari, ci și prin oamenii care, indiferent de vârstă sau nivel de experiență, aleg să se implice și să construiască. RE:EDU a demonstrat încă o dată că schimbarea are nevoie de profesioniști, dar și de tineri care trăiesc direct realitatea sistemului și vin cu energia, autenticitatea și sinceritatea unei generații care nu mai acceptă „merge și așa”.

În cadrul echipei de implementare RE:EDU, dialogul dintre studenți, arhitecți, profesori și experți devine un liant care validează perspectiva fiecăruia — iar vocea studenților este esențială, pentru că vorbim despre infrastructura educațională în care ei învață astăzi și care le va influența profesia de mâine.

Astăzi continuăm această serie de interviuri cu unul dintre oamenii care dau culoare, energie și prospețime proiectului. Vorbim cu Sandra Cormoș — studentă la arhitectură, pasionată, curioasă, implicată și singurul membru al echipei care este încă beneficiar direct al sistemului pe care RE:EDU încearcă să-l actualizeze. O perspectivă autentică, sinceră, necenzurată și necesară.

Cine este Sandra — dincolo de statutul de student și de rolul din echipă? Cum ai descrie omul din interior, esența ta, dincolo de aparențe?

Sunt un om care simte mult și care a învățat, în timp, să nu se sperie de asta. Uneori trăiesc bucuriile foarte intens, alteori și greul se așază adânc – dar din toate am învățat să cresc și să transform, încet, ceea ce pare un eșec într-o lecție. 

Odată cu începerea facultății, am încercat să mă implic în cât mai multe activități care să contribuie la dezvoltarea mea: am participat la tabere de arhitectură (Dragu și Câmpulung), la concursuri naționale și internaționale, am avut experiența Erasmus și m-am implicat în voluntariat. De asemenea, în anul al doilea, am realizat un podcast  alături de profesorul meu, Corneliu Făgărășan, în care am discutat atât despre munca în studio, cât și despre provocările cu care ne confruntăm noi, studenții – un spațiu în care mă puteți cunoaște mai bine.

Azi, însă, învăț să fiu parte din oameni: să lucrez în echipă, să mă integrez, să accept și să iubesc lumea exact așa cum e. Sunt recunoscătoare pentru oportunitățile din ultima perioadă și pentru oamenii care au rămas lângă mine. Iar arta a fost mereu limbajul meu: desen, fotografie, videografie, dans și, mai târziu, arhitectură. Toate, la un moment dat, au fost un refugiu pentru sufletul meu.Ce te-a convins să te alături echipei RE:EDU? Ce te-a făcut să spui „da” unui proiect de voluntariat și de ce pentru această cauză anume?

RE:EDU m-a convins prin sensul lui real: e un proiect care chiar poate produce schimbare. Cred că arhitectura educațională este o problemă majoră în România, mai ales dacă ne comparăm cu țările din vest. Pentru mine, conferințele și comunitatea creată în jurul lor reprezintă un prim pas concret spre mai bine. Și, fiind încă în sistemul de învățământ, văd direct problemele de azi  tocmai de aceea mi s-a părut important să spun „da” și să “schimbăm lumea”- așa cum spune o prietenă.

Ești „vocea cea mai proaspătă” din echipă — încă studentă și, în același timp, parte dintr-o echipă majoritar formată din profesioniști. Cum a fost integrarea? Ai simțit vreo diferență de ritm sau mindset sau, din contră, ai descoperit o echipă deschisă și ușor de asumat?

M-am integrat surprinzător de ușor. Am avut emoții la început, pentru că eram cea mai tânără din grup, dar echipa RE:EDU mi s-a părut extrem de deschisă și caldă. Sunt oameni cu „suflet frumos”, iar fiecare își dorește, sincer, să pună o cărămidă la acest proiect. M-am simțit ascultată și utilă, iar asta mi-a dat încredere și energie.

Pentru că trăiești zilnic realitatea campusului și a facultății: în ce direcție crezi că ar trebui să evolueze arhitectura educației universitare? 

Sincer, aproape toate funcțiunile au nevoie de îmbunătățiri, dar dacă ar fi să aleg priorități: căminele mi se par cele mai urgente, apoi spațiile de coworking / studiu. Eu personal nu stau la cămin, însă înțeleg cât de mult contează pentru ceilalți să aibă un spațiu de locuire bine gândit.

Mi se pare că noi, studenții, ne confruntăm cu mai multe probleme, printre care lipsa timpului. Astfel, spațiile în care trăim ar trebui să fie ușor de curățat și întreținut, realizate din materiale durabile, care nu se degradează rapid. Băile, chiar dacă sunt comune, ar trebui să fie funcționale, igienice și simplu de întreținut – lucruri de bază, dar esențiale pentru un trai decent.

Pentru mine, ca studentă la arhitectură, un spațiu de coworking ar fi esențial – un loc în care poți lucra concentrat, în ritmul tău, dar și împreună cu alții. Sigur, și studiourile sunt importante, dar uneori ai nevoie de alternative: liniște, colaborare, flexibilitate.

Ești singura din echipă care are amintiri recente cu experiența spațiilor destinate școlii primare și liceului. Cum ar proiecta Sandra, arhitectul din viitor, considerând inputul de la  „Sandra-elevul de ieri”? Ce ai schimba în spațiile dedicate învățării pentru ca ele să răspundă mai bine nevoilor reale ale copiilor și adolescenților de astăzi?

Un lucru relativ simplu, dar cu impact mare, ar fi modularitatea: mese și spații care se pot reorganiza ușor în funcție de activitate. Varianta clasică — profesorul în față, elevii în bănci pe rânduri -  mi se pare rigidă și, uneori, chiar apăsătoare. Eu eram un copil destul de anxios, iar cred că un spațiu mai flexibil, în care poți lucra în cerc, pe grupuri, sau într-o formă mai relaxată, m-ar fi ajutat mult. Când elevii se simt în largul lor, sunt încurajați să socializeze, să se integreze și să participe activ. 

Știm că fotografia este o pasiune puternică pentru tine. Dacă ai realiza un proiect fotografic despre educație, ce ai alege să surprinzi în cadru — și ce ai lăsa intenționat în afara lui?

Aș fotografia relația dintre oameni și spațiu: expresiile, gesturile, energia dintr-o sală de clasă, dintr-un coridor, dintr-o bibliotecă sau într-un atelier. Aș surprinde contrastul dintre locurile care inspiră și cele care limitează - lumina, materialele, detaliile care spun o poveste despre grijă sau lipsa ei. În afara cadrului aș lăsa senzaționalul gratuit și expunerea inutilă a oamenilor (mai ales a copiilor), nu m-ar interesa să „arăt cu degetul”, ci să creez o poveste vizuală care te face să simți și să înțelegi.

Cum te-a schimbat RE:EDU ca om și ca viitor arhitect? Ce a adus nou pentru tine această experiență?

RE:EDU m-a deschis foarte mult și m-a făcut să privesc altfel rolul arhitecturii în viața oamenilor. În perioada asta am realizat cât de puternic sunt influențați copiii de spațiile în care cresc și învață. Experiența mi-a confirmat că vreau să fac lucruri cu sens și mi-a trezit, sincer, interesul pentru arhitectura educațională. Îmi plac copiii și simt că, pe termen lung, mi-ar plăcea să contribui la o schimbare reală în bine.

Dacă ai transmite un mesaj colegilor tăi studenți, celor care învață în spațiile pe care arhitectura le modelează , dar nu numai— ce le-ai spune? Ce îndemn ai avea pentru ei legat de implicare, participare și contribuție la schimbare?

Le-aș spune să se deschidă, să se informeze și să nu rămână pasivi. Chiar dacă pare că „nu depinde de noi”, depinde - prin proiecte, voluntariat, inițiative, întrebări puse la momentul potrivit. Și mai ales: când ne va veni rândul să construim și să decidem, să alegem să facem lucrurile cât putem de bine, cu responsabilitate. În arhitectura educațională, miza e uriașă: spațiile de azi modelează oamenii de mâine