Când spațiul devine parte din lecție: o conversație cu Sorana Pogăcean, speaker RE:EDU Cluj, despre cum arhitectura poate sprijini procesul educațional

INTERVIU  SORANA POGĂCEAN: Asociația „Toți Copiii Citesc” – Speaker la RE:EDU Cluj

Într-o sală plină de profesioniști din domenii diferite, la RE:EDU Cluj, vocea Soranei Pogăcean s-a distins prin sinceritate și claritate. Nu a vorbit despre cifre sau programe, ci despre copii, despre locuri care inspiră încredere, despre emoția care însoțește învățarea.

Ca reprezentantă a Asociației „Toți Copiii Citesc”, Sorana a adus în dialog perspectiva unui om care trăiește educația zi de zi, în contact direct cu cei care cresc. Pentru ea, educația începe cu gesturile mici – cu un spațiu care primește copilul, cu lumina care îl ajută să se concentreze, cu tăcerea care îi lasă loc să viseze.
După conferința RE:EDU, am invitat-o să reflecteze asupra experienței ei de speaker și asupra concluziilor pe care le extrage din această ediție: ce a învățat, ce mesaj a simțit că trebuie dus mai departe și cum vede viitorul arhitecturii dedicate educației.

Despre experiența de speaker și energia RE:EDU

1. Sorana, ai fost una dintre vocile RE:EDU Cluj – un eveniment în care arhitectura și educația s-au întâlnit, poate mai profund ca oricând. Cum a fost pentru tine să fii parte din această conversație?

A fost o bucurie și o responsabilitate în același timp. De obicei, când vorbim despre educație, nu ne gândim la arhitecți, iar când vorbim despre arhitectură, nu ne gândim la copii. RE:EDU a fost un loc unde cele două lumi s-au întâlnit firesc.
Mi s-a părut de bun augur că, pentru prima dată după mult timp, am vorbit nu doar despre ce predăm, ci unde predăm și cum ne face acel spațiu să ne simțim.
Pentru mine, a fost și un prilej să mă încarc cu optimism — să văd că există oameni care gândesc clădirea școlii nu doar ca un proiect de infrastructură, ci ca un spațiu care educă și protejează.

2. Ce te-a surprins cel mai mult la această ediție? Atmosfera, temele, felul în care s-au privit oamenii din domenii diferite în ochi, poate pentru prima dată, ca parteneri în același proces?

Atmosfera a fost una foarte vie, dar în același timp sinceră — arhitecți, designeri, profesori, reprezentanți ai autorităților locale, toți vorbind aceeași limbă, a grijii față de copil.
Cred că pentru prima dată nu ne-am privit ca „sectoare” diferite, ci ca oameni care lucrează pentru un scop comun: o școală pentru TOȚI.
Mi-a plăcut și faptul că discuțiile nu au rămas la nivel estetic și tehnic— despre culoarea pereților sau autorizații — ci au mers către esențial: cum se simte un copil într-o școală? cum îl susține spațiul să se liniștească, să învețe, să aibă curaj?

3. Dacă ar fi să extragi o concluzie personală de după RE:EDU Cluj – un gând care rămâne cu tine – care ar fi acela?

Cred că gândul care mi-a rămas este acesta: spațiul nu este neutru — el educă, modelează și transmite valori, chiar și atunci când noi nu ne dăm seama.
Ne dorim ca școala să formeze copii curioși, empatici, capabili să gândească critic, dar de multe ori îi așezăm zilnic într-un mediu care le cere să stea nemișcați, să privească doar înainte. 
Cred că ar trebui să regândim nu doar mobilierul sau culoarea pereților, ci întreaga relație dintre copil, profesor, comunitate și spațiu. Nu putem schimba educația fără să schimbăm și spațiul în care se întâmplă.

Despre contribuția sa și despre legătura dintre educație și spațiu

4. În cadrul conferinței, intervenția ta a adus perspectiva celui care simte realitatea din teren. Care a fost mesajul central pe care ai vrut să îl transmiți publicului?

Spațiul în care copiii învață nu e doar un decor, ci un profesor tăcut. Dincolo de manuale și programe, felul în care este construită o sală de clasă transmite copiilor cum ne așteptăm să se comporte, cum pot colabora, cât de mult contează ei ca întreg.

Am vrut să aduc în fața arhitecților și această dimensiune invizibilă a școlii: raftul cu cărți la nivelul copiilor care spune „aceasta e pentru tine”, dar și cancelaria care le amintește profesorilor că și ei contează.

Dar școala nu înseamnă doar săli de clasă și terenul de sport. Este un nod esențial în viața unei comunități. Acolo un copil poate avea, poate pentru prima dată, acces la un cabinet medical, la un logoped, la un asistent social – nu la un profesor care încearcă să poarte toate pălăriile deodată. Acolo își poate spăla ghetele pline de noroi, poate găsi o masă caldă, un loc unde să se simtă văzut.

Școala ar trebui gândită ca un ecosistem al bunăstării copilului – un loc care educă, dar și protejează. 

5. Cum vezi, din experiența ta directă cu copiii, legătura dintre spațiul în care ei învață și felul în care se raportează la cunoaștere, la ceilalți și la ei înșiși?

Cred că spațiul în care un copil învață spune, fără cuvinte, ce așteptăm de la el. Un mediu cald și flexibil le stimulează curiozitatea, îi face mai dispuși să pună întrebări și mai curajoși în fața greșelilor. La fel se schimbă și relațiile dintre ei: o clasă care permite cercuri de discuție, mișcare, proiecte comune – în loc de rânduri rigide – construiește încredere și cooperare.

Dar adevărul este că oportunitățile dintr-o școală nu sunt create doar de arhitectură, ci de oamenii din ea. În școlile vii în care am intrat, am văzut copii care au mers pentru prima oară la o competiție națională de oină pentru că profesorul lor de sport este pasionat. Am văzut picturi pe pereți, pentru că profesoara de arte vizuale a căutat singură sponsorizări și a cumpărat șevalete. Am văzut ore de robotică desfășurate în bibliotecă, pentru că responsabilul de sală a făcut un curs și a vrut să aplice ce a învățat.

Spațiul va lua întotdeauna forma oamenilor care îl locuiesc. Când adulții își aduc talentele, energia și competențele în folosul copiilor, școala devine un organism viu – un loc care educă, inspiră și ține comunitatea împreună.

6. Ai vorbit adesea despre importanța emoției în procesul de învățare. Cum se traduce această emoție în arhitectură? Ce înseamnă, în fond, un spațiu care „susține” emoțional educația?

Astăzi știm, din zeci de ani de cercetări, că un copil nu își lasă emoțiile la ușa școlii. El are nevoie de siguranță emoțională, de conectare, de libertate de mișcare și explorare. Iar pentru mulți copii din medii vulnerabile, școala este primul loc unde se pot simți în siguranță. De aceea, arhitectura devine parte din pedagogie — un spațiu prietenos și predictibil îi ajută pe copii să învețe, să coopereze și să se liniștească atunci când au nevoie.

Pentru mine, emoția nu e un detaliu, e fundația pe care se clădește totul. Un spațiu care susține emoțional educația este unul care îl ajută pe copil să se regleze, nu să se apere. Unde există colțuri de liniștire, nu camere de pedeapsă. Unde există culoare, dar și ordine. Unde lucrările copiilor sunt expuse, pentru că fiecare are ceva de arătat lumii. 

Când un copil intră într-o școală și simte că e binevenit — nu mic, pierdut sau copleșit —, emoția aceea devine combustibil pentru învățare. În fond, un spațiu care susține emoțional educația este unul care spune, fără cuvinte: „Aici ești în siguranță. Aici poți greși. Aici meriți să fii.”

Despre viitorul arhitecturii educaționale

7. Dacă te-ai afla în fața unei echipe de arhitecți care proiectează o nouă școală, ce le-ai spune că trebuie să pună pe primul loc? Ce ar trebui să simtă un copil când pășește acolo pentru prima dată?

Le-aș spune să pornească de la copil și de la relațiile care dau viață unei școli — între copii, între copii și adulți, între adulți. Dacă spațiul e gândit pentru a susține aceste relații, atunci el devine educativ în sine.

Un copil ar trebui să simtă, din prima clipă, că locul acela îl primește: că este văzut, că îi este ușor să se descurce și singur, că există spații în care poate să vorbească, că există spații unde poate să stea în liniște, că îi este ușor să găsească un adult când are nevoie. Același lucru este valabil și pentru adulții din școală. 

Și aș provoca o conversație despre cum putem să facem o școală deschisă spre comunitate — un loc unde copiii învață, dar și unde oamenii din sat sau cartier pot veni să citească, să se întâlnească, să ajute. Păzim școala și copiii cu garduri tot mai mari și uităm că școala aparține comunității. 

8. Care crezi că sunt cele mai mari nevoi ale educației din perspectiva spațiului? Dacă ar fi să faci un top 5 al priorităților pe care arhitectura ar trebui să le urmărească, care ar fi ele?

Dacă ar fi să fac un top 5 al nevoilor educației din perspectiva spațiului, aș începe cu:

1. Spații conexe pentru sprijin integrat.
Copiii și familiile lor au nevoie de acces la servicii de sănătate, asistență socială, consiliere, logopedie etc. Școala ar trebui să fie un centru inter-disciplinar, unde există un cabinet medical funcțional, un birou pentru asistentul social și spații unde specialiștii pot lucra cu copiii. 

2. Flexibilitate și adaptabilitate.
Clasele rigide, cu bănci fixate pe rânduri, nu mai funcționează. Copiii au nevoie de mișcare, de activități variate, de grupuri mici și mari. Mobilierul ușor, spațiile care se pot transforma ușor și zonele multifuncționale fac minuni pentru dinamica învățării.

3. Spații care sprijină învățarea activă.
Învățarea nu se întâmplă doar la tablă. Avem nevoie de locuri care încurajează curiozitatea: mese pentru lucru colaborativ, colțuri de explorat diverse teme, cărți accesibile, pereți care „vorbesc” prin postere, hărți, creații ale copiilor.

4. Relaționare și apartenență.
Spațiul ar trebui să creeze contexte de întâlnire, colaborare și conectare: cercuri de discuție, zone comune, cancelarii deschise. Școala este o rețea de relații, iar arhitectura poate sprijini sau bloca aceste legături.

5. Deschidere către comunitate.
Școala ar trebui să fie un centru viu al comunității — un loc unde oamenii pot veni, învăța, lucra împreună. Acolo unde spațiul e deschis, comunitatea se implică, și copiii cresc văzând că educația este o preocupare comună.

Despre comunitate și responsabilitate

10. RE:EDU este un demers ce vorbeste in primul rand despre colaborare multidisciplinara – între arhitecți, educatori, companii și societatea civilă. Cum ai simțit această energie colectivă? Ce crezi că ar trebui să se întâmple mai departe, după ce seria de 5 conferințe se încheie?

Cred că RE:EDU a reușit ceva foarte rar — să aducă la aceeași masă oameni care, de obicei, lucrează în lumi paralele, deși vorbesc despre aceiași copii. Am simțit multă deschidere, curiozitate autentică și dorința de a construi împreună, nu doar de a vorbi fiecare din propria perspectivă.

Avem nevoie de continuitate, nu doar de întâlniri punctuale. Dacă vom reuși să transformăm energia acestor conferințe într-o rețea națională de oameni care gândesc educația împreună, atunci RE:EDU nu va fi doar o serie de evenimente, ci începutul unei mișcări care schimbă felul în care arată și se simte școala românească.

11. Ce rol vezi pentru organizațiile civice, precum „ Toți Copiii Citesc“, în dialogul despre viitorul arhitecturii educaționale? Cum trebuie vocea voastra să influențeze modul în care construim spațiile pentru copii?

Cred că organizațiile civice pot fi puntea dintre viziune și realitate. Noi lucrăm direct cu școlile, cu învățătorii și copiii, vedem zilnic cum arată spațiile și ce impact au asupra felului în care un copil se simte, se mișcă, învață. Putem aduce în dialogul despre arhitectura școlilor perspectiva trăită, nu doar cea teoretică.

12. Dacă ar fi să lași publicului RE:EDU un mesaj de final – o frază care să rămână cu ei când se gândesc la educație și la spațiu – care ar fi aceea?

Școala este cel mai frumos mod prin care noi, ca societate, le spunem copiilor: sunteți iubiți, sunteți ocrotiți, sunteți văzuți și ascultați — până deveniți adulți împăcați cu voi înșivă, care știți să vă urmați drumul și să contribuiți, cu sens, la viața comunității. Și îmi doresc ca această declarație să nu fie doar o vorbă goală, ci un proiect concret la care muncim cu toții. Puteți afla mai multe despre efortul nostru pe toticopiiicitesc.ro. 

Conversația cu Sorana Pogăcean este un reminder că educația are nevoie, înainte de toate, de grijă. Grijă față de copii, față de profesori, față de spațiile care le devin acasă în fiecare zi. Pentru că acolo unde arhitectura se întâlnește cu empatia, școala nu mai e doar o clădire — devine o experiență de viață.

_{La Tarkett, credem că spațiile educaționale pot fi parte din lecție, nu doar fundalul ei.
RE:EDU ne confirmă că adevărata schimbare începe atunci când arhitecții, profesorii și comunitatea învață să gândească împreună. Prin materiale sigure, sustenabile și create cu grijă pentru cei mici, Tarkett își continuă misiunea de a construi o arhitectură a grijii – una care inspiră, sprijină și crește odată cu copiii.}