RE:EDU – Când școala devine inima comunității. Interviu cu Marcel SAS Adăscăliții, speaker RE:EDU Oradea

RE:EDU este un proiect național care aduce la aceeași masă profesori, arhitecți, directori de școli, reprezentanți ai administrației și ai mediului privat, pentru a explora cum spațiile educaționale și comunitățile pot deveni motoare ale schimbării prin idei inovatoare și acțiuni concrete. Conferința de la Oradea a fost una dintre cele cinci ediții planificate la nivel național, fiecare concentrându-se pe provocările și nevoile locale, dar cu scopul comun de a reinventa modul în care privim educația în România. În acest cadru, tema centrală a fost simplă, dar cu rezonanță: “unde începe schimbarea în educație? Este ea rezultatul deciziilor pornite de la nivel administrativ sau rodul energiei care răsare din comunități?

La această ediție a conferinței RE:EDU Oradea, vocea unui om care a trăit ambele realități — profesor, director de școală, primar — a adus o perspectivă care a reușit să rezume perspective conturate pe ambele părți ale „baricadei“. Încercând să surprindem perspectivă autentică și plină de inspirație, care combină experiența practică cu implicarea civică, arătând cum transformarea poate începe atât în interiorul comunităților, cât și prin structuri strategice mai largi, vorbim cu Emil Marcel SAS Adăscăliții, speaker RE:EDU Oradea.

Cu un parcurs profesional complex, de la sala de sport, la cancelarie/biroul directoral la decizii administrative — discutăm cu Domnul SAS, care nu vorbește doar teoretic despre educație și și despre un traseu ce reflectă convingerea că schimbarea reală începe acolo unde oamenii se implică, aici și acum. În contextul RE:EDU Oradea, domnul Sas a reamintit tuturor că spațiile în care învață copiii — sălile de clasă, băncile, coridoarele, căminele — nu sunt doar beton și sticlă, ci locuri în care se poate naște speranța, solidaritatea și viitorul.

Importanța vocii sale nu vine doar din titulatură, ci din experiența concretă: domnul Sas a condus, timp de 14 ani, Colegiul Național "Octavian Goga" Marghita, un liceu pe care l-a cunoscut de jos. Apoi a ales să candideze ca independent și a devenit primarul orașului Marghita — un fapt rar: un om fără sprijin politic, care a câștigat promițând că va aduce reală schimbare. Această combinație de experiențe îl face interlocutorul ideal pentru tema conferinței.

Un moment ca RE:EDU Oradea are nevoie de astfel de povești — pentru că tema „originea schimbării în educație nu e doar o noțiune abstractă, ci un experiment care se trăiește, pas cu pas, om cu om. Invitându-l pe Marcel Sas să împărtășească reflecțiile și viziunea sa, sperăm să descoperim ce înseamnă, de fapt, să reconstruiești educația — nu doar clădirile.

De la prima discuție despre RE:EDU ați fost extrem de receptiv. Ați susținut acest proiect încă din faza de proiect și ați fost alături de echipă. Ce v-a atras la proiectul RE:EDU?

Ceea ce m-a atras instantaneu la proiectul vostru a fost combinația rară de viziune idealistă și pragmatism ardelean. Nu a fost doar o discuție despre „ce ar fi bine să se întâmple”, ci despre „cum punem mâna să facem”. Abordarea de tip „Ecosistem”: Ați înțeles de la început că educația nu se schimbă doar cu un profesor bun sau cu un var nou pe pereți. Faptul că ați adus la aceeași masă arhitecți, primari, părinți și elevi a arătat o maturitate strategică pe care rar o întâlnești.

Puțini realizează că zidurile unei școli „predau” la fel de mult ca un profesor. M-a cucerit dorința voastră de a transforma clădirile din „depozite de elevi” în spații care respiră libertate și creativitate. Receptivitatea mea a fost, de fapt, o oglindă a entuziasmului vostru. Când vezi oameni care nu caută vinovați, ci caută soluții și sunt gata să investească timp și suflet pentru comunitatea lor, e imposibil să nu vrei să faci parte din acea poveste.

M-a atras promisiunea că această conferință nu va fi doar un eveniment „cu poze frumoase”, ci o scânteie pentru acțiune reală în județ și în țară.

Ați participat la conferințele RE:EDU atât ca speaker, cât și ca participant activ. Cum ați perceput energia din jurul conferințelor RE:EDU, atât la Cluj, cât și la Oradea? Ce v-a impresionat în modul în care s-a generat dialogul și s-au intersectat multiplele perspective ale diverșilor actori din domeniul Educației?

Energia de la Cluj și Oradea a fost, înainte de toate, una de „efervescență constructivă”. Nu a fost doar o succesiune de discursuri, ci o conversație vie care a reușit să spargă barierele dintre scaune și scenă.

Am văzut primari, arhitecți de renume, studenți și educatori stând la aceeași masă și discutând de la egal la egal. Dialogul a fost generat de curiozitate, nu de dorința de a impune un statut.

Fiecare oraș a adus propriul său „parfum”. La Cluj, am simțit o energie a inovației și a experimentului, o dorință de a testa viitorul. La Oradea, am perceput o orientare spre pragmatism, spre „cum punem cărămizile” pentru ca lucrurile să se întâmple cu adevărat, reflectând spiritul administrativ al locului. Deși vorbeau specialiști din domenii diferite, am observat o „traducere” instantanee a termenilor. Arhitectul vorbea despre lumină, iar educatorul înțelegea imediat „atenția elevului”. Această intersecție a creat un sentiment de comunitate de valori.

Cel mai mult m-a impresionat ce se întâmpla în pauze. Dialogurile nu se opreau; se mutau la cafea, se schimbau contacte și se schițau deja idei noi. Conferința a funcționat ca un accelerator de particule umane.

În concluzie, m-a impresionat faptul că ați reușit să transformați un eveniment formal într-un spațiu în care oamenii s-au simțit în siguranță să fie vulnerabili, să recunoască ce nu știu și să construiască împreună.

Care a fost cel mai puternic mesaj sau moment de la conferință care v-a rămas în minte sau îl considerați definitoriu pentru experiența RE:EDU Oradea?

Cel mai puternic moment de la Oradea, cel care a cristalizat pentru mine întreaga experiență, a fost cel al conlucrării vizibile dintre viziunea administrativă și cea pedagogică.

Dacă ar fi să extrag un „cadru” definitoriu, acesta ar fi: Momentul în care s-a vorbit despre „Școala fără garduri” – la propriu și la figurat. A fost acel punct în care s-a discutat despre deschiderea școlii către oraș, despre transformarea curții de școală în parc public după orele de curs și despre cum arhitectura poate dărâma barierele psihologice dintre elevi și comunitate. Acest mesaj mi s-a părut revoluționar prin simplitatea lui: școala nu este o cetate izolată, ci inima pulsândă a cartierului.

De asemenea, m-a marcat onestitatea dialogului. Nu s-a vorbit doar despre succese poleite, ci s-a discutat curajos despre eșecuri administrative, despre birocrație și despre cum „ne-am împiedicat, dar ne-am ridicat”. Această vulnerabilitate asumată pe scenă a creat o conexiune profundă cu publicul, transformând conferința dintr-un simplu eveniment într-o experiență umană autentică. A fost momentul în care am realizat că la Oradea nu se discută doar despre „clădiri”, ci despre „acasă”.

Având experiență ca profesor, director de școală și primar — cum vedeți dvs. rolul fiecăruia dintre acești actori în modelarea educației?

Din perspectiva acestor trei roluri, educația nu este doar un proces la clasă, ci un ecosistem în care fiecare actor construiește un strat diferit al viitorului elevului.

Profesorul este inima sistemului. El este cel care transformă programa școlară în experiență de viață. Rolul său este de mentorat direct; el modelează caracterul și curiozitatea, fiind singurul care poate observa scânteia sau dificultatea din ochii unui copil în fiecare zi.

Directorul este arhitectul comunității școlare. El nu doar administrează, ci creează viziunea și cultura instituției. Rolul său este să asigure un mediu de siguranță și performanță, mediind relația dintre profesori, părinți și autorități, transformând școala dintr-o clădire într-o „organizație care învață”.

Primarul este garantul resurselor și al demnității materiale. Fără investiții în infrastructură (clădiri moderne, laboratoare, transport), efortul pedagogic este limitat. Rolul său este să integreze școala în strategia de dezvoltare a comunității, înțelegând că succesul elevilor de azi este prosperitatea localității de mâine.
Succesul apare doar atunci când există un parteneriat real: primarul oferă instrumentele, directorul oferă strategia, iar profesorul oferă inspirația.

Ce credeți că lipsește cel mai mult în relația dintre sistemul educațional și administrațiile locale și cum ar putea evenimentele viitoare RE:EDU să creeze demersuri cu potențial major de concretizare și impact pe termen scurt?

Din experiența de profesor și fost primar, cred că marea lipsă în relația dintre școală și administrație este „traducerea” pedagogiei în termeni administrativi și viceversa. Adesea, cele două entități vorbesc limbi diferite: școala vorbește despre „competențe și stare de bine”, în timp ce primăria vorbește despre „cote, avize și bugete”.

De cele mai multe ori, administrația intervine doar „la avarie” (repară un acoperiș care curge). Lipsește un plan comun care să stabilească ce fel de cetățeni are nevoie orașul peste un deceniu și cum infrastructura poate susține acel profil.
Deciziile administrative se iau rar pe baza datelor pedagogice. Administrația trebuie să știe nu doar câte bănci sunt, ci și cum influențează calitatea aerului sau iluminatul natural notele elevilor.
Școala este încă privită ca o instituție închisă între 8:00 și 14:00, nu ca un centru comunitar care aparține întregului oraș 24/7.

Cum poate conferința voastră să genereze impact imediat?

Pentru ca evenimentul să nu rămână la stadiul de discurs, el trebuie să devină un „incubator de prototipuri”. 

• Crearea „Grupului de Intervenție Rapidă în Design Educațional”: O rețea formată din arhitecții, educatorii și reprezentanții administrației prezenți la conferință, care să ofere consultanță gratuită (tip „quick win”) pentru 2-3 școli locale în următoarele 3 luni.
• ”Catalogul de Soluții Replicabile”: Transformarea prezentărilor din conferință într-un ghid practic (open source) pentru primari, cu modele de „curte școlară deschisă” sau „săli de clasă modulare” care au deja avizele ISU/DSP verificate. 
• Semnarea unui „Pact Local pentru Educație”: Un angajament simbolic, dar public, între primarii prezenți și directorii de școli, prin care se stabilește o întâlnire de lucru trimestrială, nu doar pentru buget, ci pentru strategie pedagogică.

Impactul pe termen scurt vine din transformarea inspirației de pe scenă în angajamente de lucru imediat după eveniment. Dacă fiecare participant pleacă cu un partener nou și un mic proiect „de test”, conferința și-a atins scopul de a fi un motor al schimbării, nu doar o oglindă a ei.

Cum poate administrația locală să susțină concret schimbarea „de jos în sus”, astfel încât inițiativele comunității — părinți, profesori, tineri — să aibă spațiul și sprijinul necesar?

Pentru ca schimbarea de jos în sus să nu se „stingă” lovindu-se de zidul birocratic, administrația locală trebuie să treacă de la rolul de controlor la cel de facilitator.
Câteva mecanisme concrete prin care o primărie poate „da aripi” inițiativelor comunitare, ar fi:
•    Bugetarea Participativă Dedicată Educației: Alocarea unei sume anuale din bugetul local unde elevii, părinții și profesorii depun proiecte (ex: un amfiteatru în curte, un club de robotică). Comunitatea votează, iar Primăria finanțează și implementează. Acest lucru le dă oamenilor sentimentul de proprietate asupra schimbării.        
•    Ghișeul Unic pentru Inițiative Civice: Crearea unui post de „referent pentru comunitate” în Primărie. Când un grup de părinți vrea să vopsească un gard sau să organizeze un târg caritabil în școală, să nu se piardă în cereri, ci să aibă un om care să îi ajute cu avizele și logistica.
•    Parteneriate pentru „Spații Deschise”: Administrația poate asuma costurile de întreținere și pază pentru ca școlile să rămână deschise seara și în weekend. Astfel, oferă comunității infrastructura gratuită pentru cursuri de yoga, ateliere de pictură sau întâlniri ale tinerilor.
•    Consiliul Consultativ al Tinerilor și Elevilor: Nu doar pe hârtie, ci cu întâlniri lunare cu Primarul, unde aceștia să aibă drept de veto sau de propunere pe proiectele care îi vizează direct. Este cel mai bun curs de educație civică aplicată.
•    Micro-granturi „Fără Birocrație”: Crearea unui fond de premii pentru proiecte educaționale inovatoare, unde procesul de decontare să fie simplificat la maximum, încurajând astfel ONG-urile mici și grupurile de inițiativă locală.
•    Administrația susține schimbarea atunci când are încredere să delege puterea. Când Primăria spune „da, încercați!” în loc de „nu se poate pentru că...”, comunitatea se activează imediat.

Ce mecanisme concrete credeți că ar putea fi create pentru ca o conferință precum RE:EDU să nu rămână un eveniment punctual, ci să genereze acțiuni, rețele și proiecte durabile?

Pentru ca energia unei conferințe să nu se evapore imediat ce se sting luminile în sală, ea trebuie transformată dintr-un eveniment într-un proces. Iată câteva mecanisme concrete pentru a trece de la „ce frumos a fost” la „iată ce am construit”:

• “Bursa de Idei și Resurse” (Post-Event)
  În loc de un simplu feedback, participanții primesc acces la o platformă digitală (sau un grup de lucru) unde fiecare „depune” ceva și „cere” ceva.  Exemplu: Un antreprenor oferă 2 ore de mentorat pe lună, iar un profesor cere sprijin pentru dotarea unui laborator. Conferința devine astfel matchmaker.
• “Crearea unor „Celule de Acțiune” Mixte
  La finalul conferinței, invitații nu pleacă pur și simplu, ci se pot înscrie în grupuri de lucru tematice (ex: „Infrastructură verde”, „Digitalizare în rural”). Aceste grupuri au un calendar de întâlniri online bilunare și un obiectiv mic, dar concret, de atins în 6 luni.
• “Manifestul de la [Locația Conferinței]”
  Redactarea unui document de poziție care să sintetizeze concluziile zilei. Acesta nu este doar un text, ci un instrument de advocacy. Poate fi trimis autorităților locale sau ministerelor ca voce unitară a comunității formate la eveniment.
• “Fondul de Micro-Granturi „Seed”
  Dacă există parteneri corporate, o parte din sponsorizări poate fi direcționată către un mini-fond. Participanții care s-au cunoscut la conferință pot aplica împreună (minim două entități diferite, ex: un ONG și o școală) pentru a finanța o idee născută în timpul discuțiilor.
• “Platforma de „Bune Practici” (Open Source)
  Crearea unui depozit digital unde studiile de caz prezentate la conferință sunt detaliate sub formă de „kituri de replicare”. Astfel, cineva din alt județ poate lua modelul vostru și să-l aplice imediat, fără să reinventeze roata.
• Evenimente de tip „Check-in” la 6 luni
  O scurtă întâlnire online (sau un webinar) la jumătatea distanței până la următoarea ediție, unde cei care au început proiecte prezintă stadiul lor. Aceasta menține presiunea socială pozitivă și sentimentul de apartenență la rețea.

Secretul sustenabilității stă în delegarea proprietății: conferința nu mai este „a voastră”, ci devine platforma „lor” de acțiune.

În opinia dvs., cine poate fi cel mai puternic motor al schimbării în comunitate: elevii, profesorii, părinții, administrația locală — sau toți împreună într-un efort de co-responsabilitate?

Deși răspunsul idealist este „toți împreună”, în realitate, motorul cel mai puternic și sustenabil este efortul de co-responsabilitate, dar cu roluri bine definite. Schimbarea într-o comunitate nu funcționează ca un motor cu un singur piston, ci ca un mecanism de ceasornic:
     Elevii sunt Sursa de Energie: Ei sunt cei care aduc presiunea pentru schimbare, prospețimea ideilor și „de ce-ul” fundamental. Fără entuziasmul lor, orice reformă rămâne o bifă administrativă.
    Profesorii sunt Facilitatorii: Ei transformă energia brută a elevilor în proiecte structurate și competențe. Sunt puntea dintre viziune și execuție.
    Părinții sunt Susținătorii: Ei oferă stabilitate și resurse, fiind cei care validează direcția schimbării în mediul privat, acasă.
    Administrația Locală este Infrastructura: Ea oferă cadrul legal, spațiul fizic și finanțarea. Fără ei, inițiativele rămân izolate și nu pot fi scalate.

De ce „co-responsabilitatea” este cheia?

Dacă un singur grup trage prea tare (de exemplu, doar profesorii), apare rapid epuizarea (burnout). Dacă doar administrația impune ceva, apare rezistența la schimbare.

Cea mai mare forță se generează atunci când administrația nu doar „dă bani”, ci creează mese rotunde unde elevii au putere de decizie reală, iar părinții și profesorii devin parteneri de implementare.

Dacă ar putea astăzi, domnul Sas, părintele și fostul elev, să deseneze școala ideală, cum ar arăta ea? Ce elemente esențiale ar trebui integrate — de la infrastructură la mediu comunitar pentru a avea o școală ancorată în cerințele contemporane?

Dacă aș privi prin ochii tatălui de azi și al elevului de ieri, școala ideală n-ar fi doar o clădire, ci un hub. Săli cu mobilier mobil, unde poți trece de la curs clasic la lucru pe proiecte în 2 minute. Pereți care sunt table de scris și zone de „refugiu” pentru studiu individual. Nu un „laborator de informatică” încuiat cu cheia, ci acces la instrumente digitale peste tot, ca unelte firești de lucru, nu ca premiu. Curți verzi care sunt prelungiri ale clasei, unde poți învăța biologie sau fizică sub cerul liber.

Profesorul să fie mai mult un „antrenor” (coach) care ghidează curiozitatea, nu un simplu transmițător de informație pe care o găsești oricum pe Google.

Un spațiu unde siguranța emoțională e prioritară. Elevul trebuie să știe că are voie să greșească fără să fie stigmatizat; greșeala e privită ca un „update” necesar. Un loc unde comunitatea (părinții, antreprenorii locali) intră după ore pentru ateliere, conferințe sau sport, transformând școala în inima cartierului.

Dincolo de materii, școala ar preda alfabetizare financiară, gândire critică (cum să recunoști un fake news) și inteligență emoțională.

În loc de „ora de istorie” și „ora de geografie” separat, am avea proiecte despre „Marile Explorări”, unde le învățăm pe ambele deodată.

Pe scurt: Școala ideală ar fi locul unde, ca elev, nu te-ai întreba „la ce-mi folosește asta?”, iar ca părinte, ai fi liniștit că fiul sau fiica ta învață cum să învețe, nu ce să creadă.

Din experiența dvs., ce impact concret poate avea reabilitarea spațiilor educaționale asupra comunității — nu doar asupra copiilor, ci a întregii localități?

Reabilitarea unei școli nu este doar o renovare de clădire, ci o infuzie de demnitate și un motor economic pentru întreaga localitate. O școală modernă într-o comunitate (mai ales în mediul rural sau mic-urban) transmite mesajul: „Voi contați, iar viitorul vostru este o investiție, nu o cheltuială.” Părinții nu mai simt nevoia să plece din localitate sau să facă naveta obositoare către oraș pentru a oferi copilului condiții decente. Școala devine „cartea de vizită” a satului sau orașului, crescând stima de sine a tuturor locuitorilor.

Spațiile reabilitate pot fi folosite și după orele de curs, devenind un hub multifuncțional:

• Sălile dotate cu tehnologie pot găzdui cursuri de recalificare sau alfabetizare digitală pentru părinți și bunici.
• O sală de sport modernă sau un amfiteatru devin singurele locuri unde comunitatea se poate aduna pentru teatru, proiecții de film sau șezători.

Este mult mai ușor să convingi un profesor tânăr, un medic sau un investitor să se mute într-o localitate unde infrastructura educațională este de top. Prețul terenurilor și al caselor din proximitatea unei școli reabilitate tinde să crească, deoarece zona devine atractivă pentru tinerele generații.

Am observat că atunci când spațiul este curat, modern și estetic, vandalismul scade spre zero. Elevii și cetățenii încep să îngrijească și spațiul public din afara școlii, preluând standardul de ordine și frumos în propriile curți sau cartiere.

În esență, când repari școala, repari încrederea oamenilor în viitorul acelui loc.

Ce rol credeți că trebuie să aibă educatorii și autoritățile locale în proiectarea „arhitecturii educaționale”? Este suficient doar să existe voință politică și financiară, sau e nevoie de ceva mai profund, de o viziune umană și comunitară, de dialog real între proiectanți și beneficiarii reali ai acestora?

Voința politică și banii sunt doar „combustibilul”, dar viziunea umană este „sistemul de navigare”. Fără un dialog real între proiectanți și beneficiari, riscăm să construim „muzee” scumpe, dar nefuncționale, în care profesorii și elevii se simt ca niște chiriași într-un spațiu străin. Rolul celor două tabere trebuie să fie unul de co-creare:

- Educatorul: „Arhitectul experienței de învățare”
Arhitectul știe unde să pună grinda, dar educatorul știe unde stă curiozitatea copilului.
Educatorul trebuie să spună: „Aici avem nevoie de liniște, aici avem nevoie de zgomot și mișcare”. El definește cum se „consumă” spațiul. Dacă profesorul nu este implicat, spațiul nu va reflecta metodele lui pedagogice. O școală proiectată fără educatori este ca un costum făcut la comandă fără să i se ia măsurile clientului.

- Autoritatea locală: „Garantul integrării și sustenabilității”
Rolul lor depășește semnarea facturilor; ei trebuie să fie conectorii. Autoritatea trebuie să vadă școala ca pe o piesă dintr-un puzzle mai mare (urbanism, transport, siguranță). Ei trebuie să creeze masa rotundă unde proiectantul (arhitectul) ascultă părintele, elevul și profesorul.
Dacă proiectantul nu vorbește cu beneficiarul, vom avea:
•    Coridoare lungi și reci (care invită la alergat și zgomot), în loc de spații de socializare.
•    Ferestre care nu pot fi deschise sau ecrane pe care bate soarele direct.
•    Mobilier fix care blochează orice tentativă de lucru în echipă.

O arhitectură reușită este una care tace și lasă educația să se întâmple. Ea apare doar atunci când arhitectul „traduce” nevoile umane în beton și sticlă. Fără această componentă profundă, avem doar construcții, nu și instituții.

Cum vedeți implicarea părinților, foștilor elevi, ONG-urilor sau altor actori civici în construirea unei educații durabile și conectate la realitatea locală?

Implicarea acestor actori este „țesutul conjunctiv” al unei școli. Fără ei, școala rămâne o insulă; cu ei, devine un ecosistem. 
Părinții nu trebuie să fie doar surse de finanțare pentru fondul clasei, ci resurse de expertiză. Un părinte inginer, medic sau tâmplar poate veni la școală să le arate copiilor aplicabilitatea practică a geometriei sau biologiei. Ei sunt cei care pot semnala cel mai rapid dacă valorile predate în clasă se reflectă în comportamentul de acasă, asigurând continuitatea educației.

Foștii elevi sunt cel mai puternic instrument de motivare. Un fost elev care s-a întors în comunitate sau care a reușit într-un domeniu competitiv oferă o perspectivă credibilă: „Și eu am stat în această bancă, se poate”. Pot deschide uși pentru stagii de practică sau vizite în companii, conectând școala direct la piața muncii.

ONG-urile au agilitatea pe care sistemul public adesea nu o are. Pot aduce programe de educație non-formală (debate, robotică, ecologie) care să testeze metode noi înainte de a fi adoptate oficial. Actorii civici se asigură că viziunea autorităților rămâne aliniată cu nevoile reale ale cetățenilor și că resursele sunt folosite corect.

O educație durabilă are nevoie de o structură formală unde acești actori să se întâlnească periodic. Nu pentru a discuta despre „reparația acoperișului”, ci despre profilul absolventului: „Ce fel de cetățean vrem să iasă din școala noastră peste 12 ani?”

Implicarea civică transformă educația dintr-o obligație de stat într-o responsabilitate asumată colectiv. Atunci când întreaga comunitate „crește” un copil, șansele ca acel copil să se întoarcă și să investească în comunitate cresc exponențial.

În dialogul deschis de RE:EDU Oradea, vocea lui Marcel Sas Adăscăliții răsună ca un apel la responsabilitate și speranță: educația nu se schimbă doar prin decizii de sus sau prin inițiative civice punctuale, ci mai ales prin oameni care aleg să colaboreze, care clădesc comunități, care văd nevoile copiilor și care au curajul să investească timp, energie și empatie.
Prin experiența sa de profesor, director, primar — și, înainte de toate, cetățean — domnul Sas ne amintește că fiecare spațiu, fiecare bancă, fiecare coridor poate deveni un loc de creștere, de incluziune, de formare. Iar atunci când comunitatea se unește, educația învață să fie nu doar o formalitate, ci un act de speranță și reconstrucție.